3. Extras din Preoţia şi arta pastorală, Ed. Arhiediecezana, Cluj-Napoca, 1997, pp. 15-19.


Râvna şi conştiinciozitatea preotului

 

Cheia succesului în lucrarea preoţească constă în râvna şi conştiinciozitatea pe care preotul le are faţă de misiunea sa. Râvna şi conştiinciozitatea sunt două calităţi absolut necesare în toate sectoarele de activitate şi care implică multă dăruire de sine, pentru a face ca neîncetat calitatea muncii să crească.

O astfel de autojertfire trebuie să-l caracterizeze pe adevăratul preot, fiindcă, aşa cum arată Sfântul Grigorie de Nazianz, „nimeni nu este vrednic de marele Dumnezeu, de marea Jertfă şi de marele Preot, dacă nu s-a adus mai întâi el, pe sine însuşi, ca jertfă vie şi sfântă lui Dumnezeu”1.

Responsabilitatea slujirii sacerdotale este pe măsura sublimităţii Preoţiei, admirată de către Sfântul Efrem Sirul în aceste cuvinte: „Minune uimitoare, putere nespusă, mister înfricoşător este Preoţia. Slujbă sfântă şi sublimă de nepreţuit, cu care Hristos, după venirea Sa pe pământ, a voit să înzestreze pe nevrednicele Sale făpturi. Vă rog, în genunchi, cu suspinuri, să cinstiţi acest tezaur al Preoţiei, tezaur pentru cei ce ştiu să-l păstreze cu sfinţenie şi cu vrednicie”2.

Iată de ce preotul trebuie să dea dovadă de râvnă şi conştiinciozitate. Căci dacă el este încununat cu neasemuită cinste, e împovărat şi cu covârşitoare răspundere. Pe aceasta trebuie să o manifeste nu numai în faţa lui Dumnezeu, în numele şi cu puterea Căruia el lucrează, ci şi în faţa oamenilor, dintre care el este ales şi pentru care este rânduit sau investit cu „putere de sus”.

Prin râvnă se înţelege un imbold lăuntric şi puternic, o pornire aprinsă, o însufleţire în muncă, dar şi ştiinţă şi zel. Iar când este vorba de preot, râvna presupune şi ardoare şi evlavie, căci Hristos a venit să arunce foc pe pământ, iar preotul este torţa aprinsă care poate duce acest foc în suflete. Prin râvnă, preotul este un înger al purităţii, care poate apăra candoarea sufletelor răscumpărate de către Arhiereul Cel veşnic.

Râvna este evlavie şi renunţare, căci Sfinţii Părinţi adunaţi în Sinodul Trulan stabilesc prin canonul 29 ca: „Sfintele Altarului să nu se săvârşească decât numai de persoane care au ajunat”. Lipsa de râvnă sau nepăsarea este condamnabilă, drept pentru care canonul 58 apostolic dispune: „Episcopul sau preotul, nepurtând grijă de cler sau de popor şi neînvăţându-i pe ei dreapta credinţă, să se afurisească, iar persistând în lenevie şi neglijenţă, să se caterisească”3.

Preoţia este slujire de împăcare a credincioşilor cu Dumnezeu. Scopul ei ultim este mântuirea credincioşilor. Ca să poată realiza aceasta, preotul trebuie să aibă o viaţă lăuntrică bogată, hrănită prin rugăciuni şi meditaţie, o viaţă încununată de virtuţi. Întotdeauna, el trebuie să se apropie de Sfântul Altar şi să săvârşească dumnezeieştile slujbe cu toată evlavia, demnitatea şi sfinţenia. De asemenea, se cuvine ca preotul să fie mereu conştient că lucrarea pe care o face este sfântă şi sfinţitoare, că cele ce se săvârşesc în Sfânta Liturghie sunt sfinte şi menite pentru sfinţirea credincioşilor.

Ochii preotului trebuie să fie curaţi şi simpli ca şi porumbelul, iar mâinile lui să fie fără pată, spre a putea îndrăzni să-L atingă şi să-L ofere pe Mielul divin Cel nepătat. Maica Domnului, prin neprihănirea sa exemplară, a fost demnă să-L primească pe Fiul lui Dumnezeu în sânul ei şi să-L poarte în braţele ei. Preotul se aseamănă Preacuratei în demnitate şi putere, fiind chemat să-L nască pe Hristos Domnul pe Altar, să-L ţină în mâinile sale şi să-L facă să Se nască în suflete, precum S-a născut în Betleem.

Împodobit cu o astfel de sfinţenie şi râvnă dumnezeiască, preotul poate să-i facă fericiţi pe credincioşii care suferă şi să le ofere acestora consolarea credinţei. În acest fel, el devine prieten al oamenilor, înger al mângâierii şi împuternicit al Sfântului Duh, mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, spre a-i înnobila şi regenera pe păstoriţii săi. Tocmai acesta este scopul misiunii preoţeşti, după cum afirma Sfântul Grigorie de Nazianz: „Preoţia urmăreşte să facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor (cf. Efes. 3, 17). Şi, în sfârşit, scopul cel mai de seamă al preoţiei este să-l facă dumnezeu şi părtaş fericirii celei de sus pe cel ce aparţine cetei celei de jos, pe om”4.

Prin conştiinciozitate, păstorul de suflete se comportă ca „lu­mina lumii”, adică el este conştient că Hristos l-a pus pe culmile istoriei prezente ca un far luminos, pentru ca pilda sa bună să strălucească până la mari depărtări. El ştie că trebuie să fie liber de orice păcat spre a putea îmblânzi mânia lui Dumnezeu, pornită asupra lumii din cauza păcatelor oamenilor. Doritor de a obţine pentru oameni harurile necesare, înţelege că Dumnezeu nu l-ar asculta dacă ar fi duşmanul Său.

Având această conştiinţă la nivelul cel mai înalt, preotul îşi va putea îndeplini îndatoririle sacerdotale serios, corect, scrupulos şi, deci, cu conştiinciozitate. Este de neconceput că ar putea exista preot fără conştiinţa misiunii sale, deoarece când şi-a pierdut această conştiinţă încetează, de fapt, a mai fi preot autentic, chiar dacă harul preoţiei nu se pierde niciodată. Preotul fără conştiinţă preoţească devine piatră de sminteală pentru credincioşii încredinţaţi lui spre păstorire.

Preotul este un om din lume, legat de trupul şi spaţiul în care trăieşte. El nu are fire de înger, fiind un om ca şi ceilalţi oameni, supus ispitelor şi primejdiilor morale şi având conştiinţa neputinţei sale omeneşti. Totuşi, această disproporţie între cerinţele misiunii lui sacre şi între puterile lui de om, trebuie să constituie imboldul, biciul care să lovească inima de om a preotului, pentru a-l ţine continuu treaz, atent asupra sa, cu ochii şi gândul la sfinţenie, la măreţia, la răspunderea slujirii sale. Preotul nu poate trăi şi sluji cu mască sau travestit ca un actor. Dumnezeu nu poate fi mulţumit sau amăgit cu aparenţe, cu forme, cu surogate. El cunoaşte, suportă şi iartă toate slăbiciunile noastre, dar nu îngăduie prefăcătoria, înşelăciunea. De aceea,  Mântuitorul a spus: „Iar cine va sminti pe unul dintre aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Mt. 18, 6). Aceste cuvinte ar trebui să stea continuu în mintea clerului bisericesc.

Dacă preotul doreşte să-şi împlinească menirea sa extraordinară cu sporită conştiinciozitate, este bine să cunoască cum era văzută şi exercitată demnitatea preoţească de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii. „Preoţia – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala celor cereşti, şi pe bună dreptate, pentru că slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau un înger, sau un arhanghel, ci Însuşi Mântuitorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, până sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi jertfă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceea, preotul să fie atât de curat, ca şi cum ar sta chiar în cer, printre puterile cereşti”5. Acelaşi sfânt ierarh ne atenţionează astfel: „Spune-mi, te rog, unde vom pune pe preot când el cheamă Duhul Sfânt, când săvârşeşte Sfânta Jertfă? Gândeşte-te cum trebuie să fie mâinile acelea care slujesc, când şi îngerii stau împrejurul preotului”6.

Auzind aceste cuvinte, preotul nu trebuie să se descurajeze chiar dacă-şi vede slăbiciunea. Hristos ştie că Şi-a încredinţat harul unui vas slab, ştie că firea acestuia este înclinată spre rău, ştie şi cursele care i se întind din pricină că este preotul Său. Dar preotul trebuie să se roage şi să ceară neîncetat ajutorul de la „Mai-Marele păstorilor”, Iisus Hristos, Care l-a investit cu o putere formidabilă, încât însăşi mărirea Sa dumnezeiască atârnă de biruinţa preotului Său pecetluit cu Duhul Sfânt. De aceea, adevăratul preot trebuie să fie pătruns de convingerea că Hristos, Care l-a trimis la apostolat, i-a dat şi tăria să-­şi împlinească sarcinile pastorale. Iadul nu are nicio putere împotriva lui Hristos, nici împotriva celui ce crede în El şi Îl reprezintă pe arena istoriei, ca organ sensibil al Preoţiei Sale veşnice.

Numai prin râvnă şi conştiinciozitate preotul îşi poate îndeplini eficient chemarea sa de a căuta oiţele rătăcite, a le lua pe umeri şi a le aduce în staulul mântuirii. Dar dacă el nu este păstorul cel bun, oiţele vor fugi departe de el, fiindcă ele nu cunosc glasul unui străin. În acest fel, din vina preotului, Hristos va pierde acele suflete dragi pentru care Şi-a vărsat Sângele Său, preţul răscumpărării noastre. Să ne gândim la spectacolul oferit de Nero, când acesta privea nesimţitor din cel mai înalt turn al Romei, cu un instrument muzical în mână, cetatea eternă cuprinsă de flăcări. Acest spectacol ar fi în ochii lui Dumnezeu nu mai puţin respingător şi crud decât acel spectacol pe care-l oferă un preot fără conştiinţă misionară, fără zel şi nepăsător faţă de atâţia oameni păcătoşi, căzuţi în abisul imoralităţii, care mai târziu pot să ajungă în iad. Bine zice Domnul, prin gura proorocului Iezechiel, către  slujitorul Său care nu-l va abate pe păcătos de la calea pierzării: „Cel rău va pieri în nelegiuirea sa, şi Eu voi cere sângele lui din mâna ta” (Iez. 3, 18).

Atunci când preotul vede că nu dă randamentul dorit şi nu poate atrage, aceasta se întâmplă probabil fiindcă oaia nu recunoaşte în el semnele adevăratului păstor, dulceaţa glasului, sfinţenia vieţii. Poate că a speriat-o cu ameninţări nepotrivite şi cu nerăbdarea sa ori cu mânie şi pretenţii nedrepte. Preotul trebuie să fie pozitiv, entuziast, să dea speranţă, încât omul să vadă în el o adevărată lumină. Viaţa pilduitoare a preotului zelos şi conştiincios este aceea care convinge, este argumentul cel dintâi şi cel mai tare7. Aşadar, râvna şi conştiinciozitatea, susţinute de harul divin, sunt cele două vâsle de aur prin care preotul cârmuieşte corabia cu credincioşii săi spre limanul neînviforat al mântuirii şi fericirii veşnice.

 

1 Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 280.

2 Ibidem, p. 225.

3 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1992, p. 37.

4 Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie…, p. 170.

5 Ibidem, p. 57.

6 Ibidem, p. 127.

7 Mitropolitul Antonie Plămădeală scria: „Exemplul dă măsura autenticităţii preotului. Exemplul convinge mai mult decât cuvântul” (în Vocaţie şi misiune creştină în vremea noastră, Sibiu, 1984, p. 174).