4. Extras din Cuvântul dragostei. Cuvântări duhovniceşti III, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997, p. 50-53.


Lumea creştină plină de minuni

 

Viaţa credinciosului, trăită în Hristos şi în Biserică, este plină de minuni dumnezeieşti care se manifestă fie în necazuri, fie în bucurii. A fi creştin înseamnă a crede în existenţa şi posibilitatea minunilor şi a le accepta. Căci acolo unde lucrează Cel Atotputernic, se pot suspenda legile de funcţionare a universului, statornicite de către  Dumnezeu, Ziditorul a toate.

Bettex spunea: „Cine se apropie de Tatăl tuturor sufletelor prin pocăinţă, prin lepădarea de sine sau prin rugăciunea stăruitoare şi plină de căldură, se ridică treptat, treptat, până la acele lumi unde minunea este la ea acasă. Iar acela a cărui privire este întotdeauna îndreptată numai către pământ şi umblă numai după avuţii şi plăceri, devine din ce în ce mai orb pentru lucrurile înalte; simţul, această faţă a spiritului, se zbârceşte şi, în cele din urmă, piere de tot, până când el nu mai vede în ce este adânc şi măreţ, în tot ceea ce este adevărat şi frumos, decât numai mofturi şi înşelăciune”1.

În aceste zile şi în acest secol, mulţi oameni sunt interesaţi de cele misterioase, oculte şi miraculoase. Filmele şi programele ştiinţifice de imaginaţie sunt devorate de către tineri şi de către bătrâni. Lumea, cum ştim, pare neinteresantă, banală, obişnuită. Mulţi oameni caută spectaculosul şi doresc să vadă minuni săvârşite chiar înaintea ochilor lor. Totuşi, minunile se întâmplă, în lumea noastră, zilnic, săptămânal, lunar, şi oamenii sunt indiferenţi faţă de ele. Noi trebuie să ştim şi să simţim că viaţa însăşi este un miracol. Apoi, omul însuşi este o minune, care se desfată, la rândul său, de marea minune a Sfintei Biserici.

 1. Minunea vieţii

Toată viaţa este un miracol. Chiar un trandafir ce înmugureşte într-o tufă şi se preface într-o floare frumoasă şi bine mirositoare este una dintre minunile lui Dumnezeu. Să privim păsările, iepuraşii, veveriţele şi vom vedea miracolul vieţii în toate acestea. Atât flora cât şi fauna sunt un mediu divin încărcat cu puteri creatoare. Materia lor este un ocean agitat de spirit, o argilă bătătorită şi însufleţită de către Cuvântul întrupat, Logosul veşnic „prin Care toate s-au făcut” (cf. In. 1, 3). O poezie cu autor anonim din lirica norvegiană îndeamnă:

„Învaţă de la greier când singur eşti să cânţi,

Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi,

Învaţă de la vulturi când umerii ţi-s grei,

Şi du-te la furnică şi vezi povara ei.

Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea,

Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa”2.

Tot ceea ce clădeşte şi reclădeşte timpul nu este locuinţa noastră veşnică, dar este o aducere aminte despre aceasta. Toate descoperirile ştiinţifice ne amintesc despre descoperirile nevisate din apropierea lui Dumnezeu. Natura ne aduce numai aminte despre toată bogăţia şi frumuseţea lumii viitoare. Marile oraşe ne amintesc numai despre minunatul oraş al Marelui Împărat, „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (I Tim. 6, 15).

Viaţa pământească are nimbul miracolului din clipa în care Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat în istorie. De atunci, noi trăim suspendaţi de Hristos. De atunci El poate fi prezent, pentru ca nicio otravă să nu ne atingă astăzi, pentru ca nicio moarte să nu ne omoare, pentru ca niciun vin să nu ne ameţească, pentru ca în orice creatură să-L descoperim pe El şi să-L simţim pe El. Poate o astfel de convingere l-a făcut pe Teilhard de Chardin să spună: „Deşi trupul lui Hristos se limitează aparent la specia pâinii şi a vinului, el este totuşi un focar incandescent din care se împrăştie şi radiază flacăra în întreg universul”3.

 2. Minunea omului

Omul însuşi este o minune. El este unic: nu este în lume nicio fiinţă asemănătoare. N-a fost nimic şi, apoi, Dumnezeu, în mila Sa, a pregătit un sălaş pentru el în pântecele mamei sale. La timpul potrivit, a venit la viaţă şi a început o experienţă ciudată şi nouă pentru el. Şi în fiecare zi, pe când creştea „cu vârsta şi cu înţelepciunea”, Dumnezeu era acolo asigurându-i: aerul pe care îl respira, hrana pe care o mânca, somn suficient şi, la timp potrivit, o cale pe care s-o urmeze.

În creştinism, omul trebuie să se bucure de viaţă într-un mod care să-i dezvolte personalitatea morală şi spirituală, să se bucure de frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu, să dezvolte mintea şi voinţa date de către Dumnezeu pentru îmbunătăţirea omenirii, dar şi pentru înălţarea propriei personalităţi. Omul este părtaş la nobleţea de sus, căci zice Sfântul Vasile cel Mare: „Omul care ajunge la desăvârşire se ridică până la demnitatea îngerilor”4. Aceasta este îndumnezeirea sau sfinţirea lui.

Dacă ni se cere imposibilul şi să ne îndumnezeim, înseamnă că ni se cere şi să facem minuni, la rândul nostru; să prefacem apa de rând în vin ales; sărăcia pământului în belşug; scaieţii, ciulinii şi pălămida în roade şi trandafiri; meschinăria în mărinimie; neîncrederea în voioşie; nepăsarea în bunătate samariteană; făţărnicia şi legalismul în dragoste şi flăcări; cârciuma în castel şi bordeiul în salon, prin purtările şi strădaniile noastre. Minunile acestea ne sunt accesibile. Prin puterea cuvintelor şi a faptelor, lumea aceasta poate îmbrăca alte culori şi, în aşteptare, trece în alte tonalităţi. Dacă omul va reuşi să-şi răstignească sufletul, va vedea lumea cu alţi ochi5. „Omul care ajunge la iubire spune Sfântul Ioan al Crucii – vede în creaturi o vastă simfonie în care fiecare cântă lui Dumnezeu, pe instrumentul lui, relaţia sau iubirea pe care o simte fiecare faţă de Dumnezeu”.

 3. Minunea Bisericii

Biserica este o mare minune, căci aici Îl găsim pe Hristos. Ea ne botează, făcându-ne moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu, ne învaţă despre Dumnezeu, ne învaţă să intrăm în noi înşine pentru a ne întâlni cu El în noi. Ea ne întăreşte pe drumurile spinoase ale vieţii şi, când moartea vine, ea ne uşurează drumul în necunoscut, dincolo de mormânt, dându-ne cunoaşterea şi iubirea Lui pentru veşnicie.

Sunt şi alte moduri prin care Biserica ne asistă, şi acestea sunt miracolele. Când păcătuim şi cădem în prăpastia disperării putem merge la spovedanie şi primim iertare. Aceasta e minune: să ierţi o persoană împovărată de păcate şi să o faci pe ea curată şi nepătată. La întrebarea „De ce nu se întâmplă minunea învăţării limbilor dintr-o dată de către cel botezat?”, Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde: „Sunt minuni vizibile şi invizibile, minuni simţite în conştiinţă sau în alt chip (iertarea păcatelor e dar nevăzut)”. Dar darurile nevăzute sunt mai mari decât cele sensibile. Înainte de Hristos, s-a coborât mana, focul şi ploaia din cer. Acum s-a pogorât potop de daruri duhovniceşti. S-a umplut pământul de îngeri, „nu de îngeri cereşti, ci de puteri cereşti (energii) ce-şi arată virtutea în trupul omului”6.

Un pustnic venerabil spunea că în Biserică se fac minuni dumnezeieşti, din pricina ereziilor şi schismelor, „pentru întărirea şi încredinţarea sufletelor mai slabe şi pentru convertirea acelora care ar voi”. El mai adaugă faptul că în Biserica apostolică dreptmăritoare „se fac şi astăzi semne prin dumnezeieştii Părinţi, după cum mai înainte se făceau în fiecare zi prin sfinţii mucenici”7.

O bucurie şi o mângâiere deosebită ne dă credinţa că vremea minunilor n-a dispărut o dată cu vremurile biblice. Ci ea continuă şi astăzi şi va rămâne ca o trăsătură esenţială a Bisericii lui Hristos. El este cu noi Acelaşi Izvor de milă şi de putere, ca în zilele când tămăduia bolnavii şi înmulţea pâinile poporului în pustie. Rugăciunile rostite cu încredere şi stăruinţă, postul, Sfânta Liturghie şi, mai ales, Taina Sfântului Maslu sunt tot atâtea mijloace de izbăvire de boli, de necazuri şi de multe suferinţe.

Raţionaliştii, necredincioşii, sectarii pot tăgădui cât vor minunile care se săvârşesc în Biserica noastră ortodoxă. Pe noi nu ne tulbură aceasta, nu ne sminteşte. Omul e liber să creadă ce vrea. Însă noi rămânem pe piatra neclintită a credinţei strămoşeşti în care lucrează puterea lui Iisus şi harul Duhului Sfânt. Prin Biserica noastră dreptmăritoare, cum afirmă Nicolae Iorga, „suntem contemporanii martirilor şi vorbim cu strămoşii în graiul lor”.

Mângâiaţi de binecuvântarea Mamei noastre duhovniceşti, a Sfintei Biserici, noi trăim liniştiţi în această lume, care este o oglindă a Ziditorului ceresc. „Oricât de căzută ar fi lumea aceasta, ea rămâne lumea lui Dumnezeu, care aşteaptă vindecare şi schimbare într-un pământ nou şi un cer nou… Lumea a fost creată şi dată omului pentru a preface viaţa făpturii în viaţă părtaşă dumnezeirii”8. Iată măreţia minunii: în mijlocul acestei lumi (cf. Ps. 73, 13), „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu” (n.n. prin har), cum afirmă Sfântul Atanasie cel Mare.

 

1 vezi Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 260.

2 Pentru omul înţelept, natura este o carte deschisă din care el poate învăţa tainele propriei lui vieţi.

3 Teilhard de Chardin scrie deosebit de frumos despre materia pătrunsă de raţiunile şi energiile Logosului creator (vezi Hymn of the Univers, Ed. Collins, London, 1965).

4 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, 9, 6, P.G. 23, p. 205.

5 Cu alte cuvinte, după lupta cu patimile, a căror biruinţă se face prin răstignirea sufletului pe crucea efortului ascetic, şi dobândirea virtuţilor, noi vom vedea lumea cu ochii lui Hristos, actualizând (până la asemănare) în fiinţa noastră chipul lui Dumnezeu primit la creaţie.

6 Sfântul Ioan Gură de Aur, In S. Pentecostem, hom. I, P.G., 50, 459 (apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 151).

7 Ioan Moshu, Limonariu sau Livada duhovnicească, Capitolul 213, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1991, p. 209.

8 Alexandre Schmemann, Euharistia – Taina Împărăţiei, Ed. Anastasia, Bucureşti, f.a., p. 39.