6. Extras din Sfântul Ioan Iacob, sihastrul român de la Hozeva, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 71-78.


Cugetarea la moarte

 

Cea mai înaltă filosofie, cea mai înţeleaptă pedagogie pentru un creştin este cugetarea la moarte, una dintre preocupările de mare valoare duhovnicească ale minţii noastre. Sfântul Isaac Sirul spunea: „Cel ce a înţeles cu adevărat ce este capătul acestei vieţi, acela poate pune capăt păcatelor sale”. Un mare gânditor al zilelor noastre afirmă: „Omul rămâne om numai atât cât se va întreba ce este dincolo de lumea simţurilor noastre”. Cine îşi pune o astfel de întrebare trăieşte virtuos întrupând în viaţa sa adevărata omenie. „Cugetarea la moarte, care ţine trează în mintea omului prezenţa lui Dumnezeu, a preocupat întotdeauna pe Cuviosul Ioan Iacob, fiind prezentă în aproape toate versurile sale”1. Noi avem timp pentru multe străduinţe pământeşti, dar trebuie să ne găsim timp mai ales pentru suflet, trăind o viaţă echilibrată şi păzind bine comoara pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o. Gândul la moarte ne ajută să facem aceasta, ne ajută să valorificăm fiecare clipă pentru mântuire. Cine se gândeşte la moarte foloseşte timpul cu intensitate, străduindu-se să fie pe placul lui Dumnezeu şi înăuntru, şi în afară. Chiar acest îndemn ni-l dă Cuviosul Ioan:

„Să cugetăm mereu la moarte,

Purtându-ne cu chip smerit,

Şi să iertăm fără zăbavă

Pe fraţii care ne-au greşit”2.

 

Creştinul doritor de bucuria împărăţiei găseşte momente prielnice să cugete la cele din urmă ale călătoriei vieţii. Nu este o cruzime să vorbeşti omului de moarte, fiindcă odată un înţelept spunea: „Cel ce i-ar învăţa pe oameni cum să moară, de fapt i-ar învăţa cum să trăiască”. Cine trăieşte ca bogatul din Evanghelie, cu siguranţă se îngrozeşte la gândul morţii şi al judecăţii dumnezeieşti. De aceea, smeritul ieroschimonah îndeamnă:

„Totdeauna tu la moarte

Caută a cugeta,

Căci aşa urmându-ţi viaţa,

De osândă vei scăpa!”3

 

Dumnezeu ne vorbeşte toată vremea prin conştiinţă, spunându-ne: „Păcatul este bold al morţii” (I Cor. 15, 56) sau „Plata păcatului este moartea” (Rom. 6, 23). Diavolul seamănă gânduri potrivnice acestora, şoptind: „Dumnezeu este milostiv şi te va ierta” sau „Mai ai vreme de îndreptare, nu vei muri acum”. Cunoscând aceste şoapte amăgitoare ale Satanei, pustnicul român observă:

„Despre multe ale vieţii

Nu cunoaştem ce va fi,

Dar necruţătoarea moarte

Ştim precis că va veni.

 

Astăzi, biata omenire

Dezmierdări şi-a făurit,

Ca să nu-şi aducă aminte

Niciodată de sfârşit”4.

 

Din cele mai vechi timpuri, oamenii aleşi ai lui Dumnezeu s-au înarmat împotriva păcatului cu arma pe care o aveau protopărinţii noştri în rai, înainte de cădere, şi anume „cugetarea la moarte”. Poeziile fericitului Ioan mărturisesc cât de mult cugeta el la moarte, încă din tinereţe, „temându-se ca plecarea sa din această lume să nu-l surprindă fără curăţia sufletească dorită”5. Astfel, în una dintre poeziile sale meditează:

„Este vremea rânduită

Pentru călători,

Ca să meargă fiecare

La obştească Închinare.

 

Însoţit de sfântul înger,

Duhul meu acum,

Cu fiorii reci de teamă,

Se apropie de vamă6.

 

Gândul morţii nu ne întunecă bucuria vieţii, ci ne conştientizează că sufletul este un dar al lui Dumnezeu pe care ni-l poate cere înapoi când voieşte. Creştinul care se deprinde cu conştiinţa că e muritor începe să facă binele. Nimic nu deşteaptă pe om din amorţire şi din împietrirea inimii şi nimic nu-l opreşte de la păcat ca gândul sau cugetarea la moarte. Acest adevăr îl exprimă sihastrul hozevit prin următorul îndemn:

„Ţine minte frica morţii,

Nu uita de ea,

Cine nu-i deprins s-o poarte

Sufletul îşi dă la moarte”7.

 

Sfântul Ioan Iacob se aseamănă Părinţilor Patericului atunci când recomandă gândul la moarte şi la judecată ca mijloc de purificare. Cel ce se gândeşte la moarte este mereu activ în lucrarea mântuirii. Acest lucru rezultă din întrebarea pe care un părinte o adresează altui părinte mai bătrân: „Pentru ce niciodată nu te-ai trândăvit?”, la care acesta din urmă răspunse: „Pentru că în fiecare zi aştept sa mor”. Gândul la moarte este o bună pază care ne ajută să nu ne alipim de deşertăciunile acestei vieţi trecătoare, precum rezultă şi din acest avertisment:

„Fraţilor, să nu vă-nşele

Bunătăţile deşarte,

Fiţi cu pază despre ele,

Cugetând mereu la moarte!”8

 

Şcolarul se pregăteşte un an întreg pentru o zi, cea a examenului, în care se va aprecia munca lui. Creştinul se cade să se pregătească o viaţă întreagă pentru ziua judecăţii, pentru ziua în care se va întâlni cu Dumnezeu. Dacă ne vom gândi bine la sfârşitul vieţii noastre, ne vom feri de păcat. Acest lucru şi l-a impus Cuviosul Ioan, precum rezultă din versurile:

„Pomenirea despre moarte –

Glasul trâmbiţei de-apoi –

Neîncetat să mă trezească,

Ca alarma de război!”9

 

După gândirea Cuviosului pustnic, nu e bine să amânăm pregătirea, căci dacă azi nu suntem gata, mâine s-ar putea să fie prea târziu:

„Până când mai este vreme,

Caută-ţi liman,

Dacă soarele se pleacă,

Luntrea vieţii se îneacă”10.

 

Vorbind despre valorificarea timpului, parcă-l auzim pe acel bătrân din pustie, care spunea: „Aurul şi argintul de le va pierde cineva, poate în locul lor să afle altele. Dar vremea pierzând-o, alta nu va mai putea afla în locul ei”. Îndemnându-se pe sine să preţuiască fiecare clipă a vieţii, el urmează sfatul marelui Apostol Pavel, care zice: „Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele” (Efes. 5, 16). Fidel acestui principiu, îşi zice:

„Deci mereu să iau aminte

La tot pasul meu din viaţă,

Căci atârnă mântuirea

Chiar din clipa cea de faţă!”11

 

Afirmând cu atâta putere întreţinerea cugetării la moarte, ne dăm seama că părintele Ioan a odrăslit în acest spaţiu geografic, fiindcă este mare asemănare între versurile sale şi inscripţiile (epigrafele) de pe crucile din cimitirele noastre privind importanţa unui astfel de gând. Pe crucea de la mormântul marelui dascăl Gheorghe Lazăr din Avrig scrie: „Cititorule, opreşte-te şi citeşte: ce eşti tu azi, am fost eu ieri şi ce sunt eu azi, vei fi tu mâine”. Întocmai în acest fel ne grăieşte nouă şi ilustrul dascăl din pustia Hozevei:

„Drumul meu îi pe vecie,

Fără-ntoarcere la voi,

Toţi, în schimb, urma-veţi mie

Pân’ la ziua cea de-apoi”12.

 

„Nu uitaţi la rugăciune

Pe cei duşi de lângă voi,

Că şi voi mâine, poimâine,

Veţi veni aici la noi!”13

 

Ştiind că prin Învierea lui Hristos moartea devine o uşă spre eternitate, gândul la moarte ne ajută să trăim neprihăniţi, căci dincolo de barierele mormântului, ne aşteaptă Hristos.

Pentru noi, moartea nu este o „trecere în nefiinţă”, nici tunel fără ieşire, ci începutul vieţii adevărate şi al fericirii veşnice. Cine e convins de aceasta se gândeşte mereu la moarte pentru a nu fi prins în capcana grijilor deşarte. Tocmai acest lucru ne învaţă sihastrul român care, în unele poezii ale sale, „arată în ce măsură râvna sa pentru fapte bune era impulsionată de cugetarea la moarte”14. Din propria sa experienţă ne împărtăşeşte acest adevăr:

„Iar la pomenirea morţii

Dacă nu suntem deprinşi,

Ne luptăm cu grija vieţii

Şi mereu suntem învinşi”15.

 

Când deţii adevărata viaţă, nu te mai înspăimânţi de moarte, căci ştii unde mergi (cf. II Cor. 5, 1-2). Trecerea hotarului morţii devine clipa dorită şi mult aşteptată spre a intra în Patria promisă. Numai atunci moartea este un câştig. De aici şi îndemnul:

„Să cugetăm adesea

La tainele ieşirii,

Ca să scăpăm de frică

În ceasul despărţirii”16.

 

De vom cugeta mereu la moarte şi ne vom sili să împlinim poruncile dumnezeieşti, atunci în clipa ieşirii noastre din această viaţă trecătoare ne vom bucura de cuvintele Mântuitorului Care zice: „Fericit este slujitorul acela pe care, venind stăpânul său, îl va afla făcând aşa” (Mt. 24, 46). Noi, creştinii, trebuie să fim într-o veghe activă în aşteptarea trecerii noastre sigure pe celălalt tărâm. Atletul lui Hristos din peştera „Sfânta Ana” ne spune clar:

„Despre multe ale vieţii

Nu cunoaştem ce va fi,

Dar necruţătoarea moarte

Ştim precis că va veni”17.

 

Cu o astfel de certitudine, el veghea întru aşteptarea Mirelui, dornic să fie găsit cu candela aprinsă. În fiecare clipă se gândea la moarte, precum reiese dintr-o scrisoare adresată fraţilor săi şi surorilor sale întru Domnul: „De v-am jignit cu ceva prin cuvintele mele sau prin purtările mele, vă rog întru numele cel sfânt al Domnului să mă iertaţi, căci cine ştie dacă ne vom mai vedea în viaţa asta”18.

 

1 Ierod. Ioanichie Bălan, Scrierile literare ale Cuviosului Ieroschimonah Ioan Iacob de la Iordan, în «Biserica Ortodoxă Română» , CIV (1986), nr. l-2, p. 108.

2 În Patria cerească, în «Hrană duhovnicească», vol. I, Ierusalim, 1968, p. 79.

3 Oglinda lui Varsanufie, în vol. I, p. 81.

4 Oglinda noastră cea de obşte, în vol. I, p. 103.

5 † Lucian Tomitanul, episcop-vicar, Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţu (Hozevitul), în Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 568.

6 Pe calea veşniciei, în vol. I, p. 100.

7 Glasul conştiinţei, în vol. I, p. 56.

8 Oglinda noastră cea de obşte, în vol. I, p. 103.

9 Paza sufletului, în vol. I, p. 20.

10 Glasul conştiinţei, în vol. I, p. 55.

11 Paza sufletului, în vol. I, p. 20.

12 La sfârşitul meu, în vol. I, p. 102.

13 Oglinda noastră cea de obşte, în vol. I, p. 103.

14 † Lucian Tomitanul, Cuviosul Ioan Iacob…, p. 568.

15 Diagnoza sufletească, în vol. I, p. 38.

16 Cugetări smerite, în vol. I, p. 43.

17 Oglinda noastră cea de obşte, în vol. I, p. 103.

18 Din Ierihon către Sion, Ierusalim, 1999, p. 265.