Cookie-urile      Politica de confidențialitate

Cinstitori ai tricolorului românesc

Cinstitori ai tricolorului românesc 


Cele trei culori ale tricolorului s-au regăsit pe steaguri sau stindarde încă din vremea Sfântului Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Viteazul. Un astfel de steag care avea şi un însemn grafic, care îi reprezenta pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, a aparţinut lui Tudor Vladimirescu, conducătorul revoluţiei din 1821. Istoria drapelului naţional începe însă în 1834, când domnitorul Alexandru D. Ghica a obţinut de la otomani învoirea „de a pune steag românesc corăbiilor negustorești și oștirii”. Steagul pentru corăbii avea două culori: galben și roșu, iar cel al armatei trei culori: roșu, galben și albastru și un vultur la mijloc.

În timpul revoluției de la 1848, tricolorul este adoptat în cele trei Țări Române ca simbol al națiunii. După abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu și instaurarea Guvernului provizoriu de la București, a fost promulgat decretul de instituire a Drapelului Național. Astfel, tricolorul devenea steagul național al tuturor românilor. În forma pe care o are astăzi, drapelul a fost adoptat în 1867, în timpul domniei lui Carol I. Tricolorul este simbol de libertate la 1848 și de unitate la 1859. Acesta îi însoțește pe ostașii care aduc independența României în 1877 și pe cei care luptă pentru făurirea statului național unitar la 1918.

Adresându-se în 1914 celor care cad pe câmpurile de luptă străine, istoricul Nicolae Iorga zicea: „Să fiți voioși aceia care sub steag străin muriți. Undeva un alt steag se ridică, în măsura în care voi vă cheltuiți vitejia, vă dați sângele tânăr, fără să-l vedeți. Să știți că urmașii voștri, în ciuda tuturor puterilor lumii, sub acest steag pe care în neștiință, în durere și în întuneric voi l-ați înălțat, desfășurat și sfințit, vor fi toți împreună”. Această profeție s-a împlinit când Monarhia austro-ungară s-a prăbușit în război. La Alba Iulia, în decembrie 1918 s-a deschis testamentul celor ce au luptat pentru și s-au jertfit pentru unirea tuturor în statul național din cuprinsul pământului românesc dezrobit.

Înainte de Marea Unire, cu steaguri în frunte, grupate pe localități, mulțimile Transilvaniei pornesc entuziasmate, îndreptându-se spre orașul amarnicelor suferințe și al nezdruncinatelor nădejdi românești. Acest oraș, peste puțin timp, va deveni cetatea mântuirii și a măririi neamului nostru. În drum spre Alba Iulia, românii cu suflet mare de pe plaiurile Maramureșului și Bihorului, din văgăunile munților, de pe Văile Oltului, Crișului și Someșului, oameni mulți, îmbrăcați în haine de sărbătoare, aveau steaguri tricolore. Cei plecați cu trenurile erau întâmpinați în gări cu imnuri patriotice, iar steagurile lor fâlfâiau la ferestre. Aceste drapele naționale erau menite să inducă cetățenilor sentimentul de identificare și de apartenență.

Într-un astfel de tren se afla, în data de 30 noiembrie 1918, și tânărul Ioan Arion, ales în fruntea delegaților din Agriș, comitatul Turda, spre a purta steagul tricolor. Asupra acestui tren, ajuns în gara din Teiuș, s-a dezlănțuit un tir încrucișat de arme de foc încât tânărul isteț și curajos, la numai 24 de ani, a fost ucis. Vasile Goldiș, care a participat la înmormântarea stegarului din Agriș, va spune mai târziu: „Sosise un tren lung dinspre Cluj la Teiuș. În ușa unui vagon, flăcăul Ioan Arion, înalt și voinic ca Făt-Frumos din povești, fâlfâia cu mândrie tricolorul românesc al Ardealului. Trenul se opri. În acel moment, ploaia de gloanțe izbi în vagoane. Ioan Arion fu lovit drept în inimă. Căzu mort în brațele camarazilor. În sicriul deschis, rana era descoperită și se vedea încă sângele închegat deasupra inimii. Adânc emoționat, ca niciodată în viața mea, i-am mulțumit pentru jertfa sângelui său vărsat pe altarul libertății”.

La aflarea veștii că Ungaria a pierdut războiul, câteva femei din Lupșa au dorit să vadă steagul românesc fluturând pe turnul bisericii. Pentru că în sat nu mai exista niciun steag tricolor, ele au adunat lână, au tors-o, au țesut-o, au vopsit-o și au croit un minunat stindard național, numai în trei zile. Acel steag a însoțit delegația lupșenilor la Marea Adunare de la Alba Iulia. În Transilvania, multe drapele românești au fost confecționate, de asemenea, în perspectiva evenimentului Marii Uniri. Aceste drapele românești reprezentau tricolorul albastru-roșu-galben dispus orizontal. Imaginile surprinse atunci pe sticlă de către fotograful Samoilă Mârza arată o mulțime de oameni, deasupra cărora fâlfâie numeroase astfel de drapele, unele având înscrisă pe pânză și o deviză. Muzeul Național de Istorie din București deține trei drapele ale participanților la Adunarea românilor din Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, unul dintre ele fiind cel al moților din Lupșa.

Despre drapelul românesc ne vorbește și avocatul Nerva-Viorel Stoica din Alba Iulia, care a fost prezent la actul măreț al Unirii, atunci fiind elev de 15 ani și cel mai tânăr membru la Gărzii Naționale Române din localitate. La sfârșitul lunii octombrie 1918, căpitanul Florian Medrea i-a înmânat un steag tricolor ca împreună cu câțiva gardiști să-l ducă la Poarta Cetății dominată de statuia ecvestră a împăratului Carol al VI-lea de Habsburg și să-l fixeze acolo. Ajunși în apropiere, ei au fost somați de către soldații maghiari înarmați, însă după câteva clipe de frământare li s-au permis, cu condiția să nu îndepărteze steagul maghiar prin de brațul drept al statuii ecvestre. Răspunzând pozitiv, gardiștii români, sub amenințarea armelor îndreptate asupra lor, au fixat primul steag tricolor pe cetatea din Alba Iulia, prinzându-l de brațul stâng al statuii împărătești. Steagul maghiar a fost îndepărtat ulterior, dar înainte de hotărârea Unirii veșnice a Ardealului cu România.

Când a sosit ziua Marii Uniri, steagurile românești fâlfâiau glorios, parcă ținând isonul la acele ovațiuni nesfârșite și la acele cântece voioase, precum „Deșteaptă-te, române!” și „Pe-al nostru steag e scris unire”. Sala Cazinoului militar, numită de atunci Sala Unirii, era decorată cu un falnic tricolor național încadrat în cetini. Să ne imaginăm că suntem contemporani cu martorii oculari ai evenimentului și cu făuritorii Marii Uniri și să ne lăsăm pătrunși de fiorii unei autentice simțiri românești. La aceasta putem ajunge dacă înțelegem bine simbolismul tricolorului. Roşul semnifică sângele vărsat de-a lungul vremii de către înaintașii noștri și ne îndeamnă ca dragostea de neam să fie aprinsă ca focul roșului din steag. Galbenul exprimă grandoarea țării, prestigiul, virtutea, forța și bogăția țării, pe care trebuie să le valorificăm și să le transmitem sporite mai departe. Albastrul semnifică seninul cerului și al gândirii poporului român, noblețea sufletească și buna credință cu care suntem legați de pământul patriei.

Educația creștină și patriotică este necesară în familie, în școală și în Biserică. Părinții, profesorii și preoții sunt datori să le insufle copiilor și tinerilor imboldul de a păstra credința în mijlocul societății secularizate și curăția în mijlocul lumii degradate. Dar pe lângă credință și evlavie este folositor să le sădim în suflete patriotismul luminat, fiindcă numai așa vor putea ei contribui eficient la binele neamului românesc. Filozoful grec Epictet (†135) îndemna: „ Conducători ai cetății, nu vă îngrijiți de construirea cetății. Construiți mai întâi oameni și toate se vor rezolva de la sine”. Înțelegem, deci, cât de importantă este formarea spiritual-morală și patriotic-cetățenească. O astfel de formare au avut sfinții români și elitele autohtone a căror educație era bazată pe credință și cultură, speranță și iubire, responsabilitate și solidaritate. Iată, dragi copii, modelele demne de urmat, în acest veac al nonvalorilor și al zeităților false.




                                                                                                                                                                                   † IRINEU
                                                                                                                                                                     Arhiepiscop al Alba Iuliei



(Mesaj rostit cu ocazia Zilei Copilului, 1 iunie 2018, Alba Iulia)

© IPS Irineu Pop