Cookie-urile      Politica de confidențialitate

Jertfa moţilor în lupta pentru dezrobirea naţională

Jertfa moţilor în lupta pentru dezrobirea naţională

Ţinutul Transilvaniei şi întreg teritoriul României au fost locuite, din cele mai vechi timpuri, de daci, peste care, mai târziu, au venit romanii. Aşa s-a născut poporul român din care fac parte locuitorii Munţilor Apuseni – moţii. Aceştia îşi trag numele de la deprinderea lor de a purta părul chică sau moţ, după obiceiul moştenit de la daci. De-a lungul vremii, interesele străine i-au ţinut dezbinaţi pe români, care au luptat pentru dreptate socială, pentru dezrobire naţională şi pentru desăvârşirea unităţii poporului român. La realizarea acestui vis măreţ au contribuit şi moţii, aducându-şi partea lor de jertfă şi dovedindu-se adevăraţi purtători ai crucii.

Din paginile istoriei aflăm că fiecare generaţie de moţi, cu vigoarea, energia şi inteligenţa primite de la Dumnezeu, şi-a împlinit menirea, contribuind la binele locuitorilor acestui pământ străvechi. Prin luptă şi sacrificiu, moţii au găsit calea să depăşească hotarele despărţirii impuse de stăpâniri străine şi să-şi păstreze fiinţa naţională. Ne gândim la suferinţele suportate în timpul răscoalei lui Horea (1784) şi a revoluţiei din 1848, când Avram Iancu le era conducător. Cel mai mare val de suferinţe l-a adus Primul Război Mondial, când numai din zona Munţilor Apuseni au fost încorporaţi şi trimişi pe front 16000 de bărbaţi. Peste 2000 au căzut pe front, la care se adaugă 1180 de dispăruţi, 852 de invalizi şi mii de orfani şi de văduve.

Odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, unii dintre moţi au acţionat, acasă în munţi, la slăbirea armatei, prin nesupunerea la încorporare şi mobilizări. Alţii au acţionat prin dezertarea din armata austro-ungară şi constituirea de grupe de dezertori, care să lupte împotriva stăpânirii străine. Mulţi moţi s-au înscris în rândurile voluntarilor, ca să lupte, alături de soldaţii români, pe frontul de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Mii de prizonieri români din Munţii Apuseni, aflaţi în Rusia, primesc îngăduinţa, în primăvara anului 1917, să se organizeze în detaşamente de voluntari şi apoi să plece pe front şi să lupte pentru eliberarea de sub ocupaţia germană a Transilvaniei şi unirea ei cu Ţara-Mamă.

Din momentul intrării României în război împotriva Austro-Ungariei, furia stăpânirii ungureşti s-a dezlănţuit ca un uragan sălbatic peste toţi românii din Ardeal. Vorbind despre mizeria, sărăcia şi persecuţia moţilor din acel timp, Nicolae Oneţ din satul Fericet (Horea) arată că şi bărbaţii plângeau de cele pe care le îndurau. Osânda a căzut şi asupra preoţilor pe care jandarmii unguri îi legau în lanţuri şi, între baionete, îi purtau din sat în sat, după care erau judecaţi şi întemniţaţi, ca trădători, în închisorile din Transilvania şi din Ungaria. Printre preoţii care au pătimit se aflau: Ioan Fodorean din Valea Bulzului, Damaschin Chircoiaş din Bucium, Demetriu Goia din Peleş, Vasile Runcean din Lătureni, Petru Sabău din Hădărău, Vasile Şpan din Lupşa, Iosif Gomboş din Abrud şi Gheorghe Babeş din Sohodol. Toţi aceştia şi-au pus sufletul pe altarul patriei, pentru învierea neamului românesc.

În vara anului 1918, Munţii Apuseni clocoteau de nemulţumiri, încât moţii din toate localităţile s-au răsculat împotriva abuzurilor săvârşite de către organele administraţiei austro-ungare. Minerii, ţăranii şi soldaţii întorşi de pe front îi pun pe fugă pe pretorii, notarii, primarii şi jandarmii stăpânirii habsburgice. Revoltele moţilor au fost preludiul evenimentelor din octombrie-noiembrie 1918, care se apropiau. Se vor constitui, în curând, organele noii puteri: consiliile naţionale, precum şi gărzile naţionale locale, formate în cea mai mare parte de soldaţii întorşi de pe front. În cadrul adunărilor populare, se aleg delegaţii care să participe la Adunarea Naţională de la Alba Iulia. În afara celor aleşi, a participat un mare număr de ţărani din toate comunele şi satele Munţilor Apuseni.

Cu câteva zile înainte de ţinerea Marii Adunări, moţii îmbrăcaţi în straie româneşti au început să meargă la Alba Iulia, unii în căruţe, alţii călări pe căluţii iuţi de munte şi cei mai mulţi pe jos. Ei înaintau voioşi cu cântece pe buze, în sunetul tulnicelor. Pe chipurile lor se putea citi bucuria extraordinară de a participa la cel mai de seamă eveniment din istoria românilor, Marea Unire. Purtau cu ei panglici tricolore şi drapele, dintre care se mai păstrează încă două confecţionate de moaţe, unul al delegaţiei din Mogoş, expus la Muzeul Unirii din Alba Iulia şi altul al delegaţiei din Lupşa, expus la Muzeul Etnografic din localitate. Însufleţirea moţilor exprima încrederea lor că la Alba Iulia se vor pune temeliile unui viitor mai bun pentru întreg neamul românesc. Ei percepeau „înfăptuirea unității noastre naționale ca un triumf al libertății românești”, după expresia lui Iuliu Maniu.

Vorbind despre participarea moţilor la marea sărbătoare, un martor ocular, Alexandru Lupeanu-Melin afirmă: „Iată, s-a pornit curgerea satelor din tot cuprinsul ţinuturilor româneşti. Cei dintâi sunt moţii lui Iancu şi muntenii lui Horea. Vin cu sumane albe de lână şi căciuli ţuguiate, cu puştile pe umăr şi ochii arzători”. O companie de moţi dădea onorul trenurilor ce soseau în gară, iar alte două companii de moţi, îmbrăcate în port naţional, erau aliniate de-a lungul drumului ce urcă în cetate, asigurând paza, ordinea şi liniştea. Dr. Vasile Ilea îşi aminteşte: „Pe marginea drumului, din loc în loc, stăteau de strajă moţii cu straie albe, cu puşca pe umeri, încremeniţi într-o poziţie de statuie”. Aceşti locuitori minunaţi ai Munţilor Apuseni prezenţi la 1 decembrie 1918 pe Câmpul lui Horea au manifestat cu fior patriotic dorinţa lor şi a celor de acasă de a se uni cu România.

În această zi, dedicată Înălţării Sfintei Cruci, se cuvine să aducem omagiul nostru celor care de-a lungul istoriei au trăit în Ţara Moţilor, urmându-L pe Hristos pe calea suferinţei. Înzestraţi cu perseverenţă, bravură şi spirit de sacrificiu, ei au ţinut nestinsă flacăra unităţii de credinţă şi de neam. Pentru crezul lor sfânt şi pentru realizarea idealului naţional, moţii au dat totul: bunuri lumeşti, muncă umilitoare, lacrimi şi suspine, nopţi fără odihnă, temniţă şi spânzurătoare. Avea dreptate Ion Agârbiceanu care spunea că, „pentru închegarea firească a neamului românesc pe teritoriul său etnic, au curs sângele şi lacrimile noastre în râu de jertfe, pe care puţine popoare l-au vărsat cu atâta belşug ca noi”. Moţii nu se temeau de frig, de foame, de lipsuri şi nici de gloanţele trase de gărzile ungureşti. Ei mergeau înainte fără ezitare, zicându-şi: „Pentr-un picurel de sânge, nu ne vom înspăimânta, / Fraţii noştri ne vor plânge, ţara nu ne va uita”.

Dificultăţile multiple n-au reuşit să le slăbească încrederea în dreptatea lui Dumnezeu, „Împăratul neamurilor” (Apoc. 15, 3) şi în înfăptuirea acelui „vis neîmplinit, de-al cărui dor au răposat şi moşii şi părinţii”, cum spunea Octavian Goga. Ei erau siguri că dincolo de Golgota încercărilor ne-aşteaptă biruinţa învierii noastre naţionale, adică unirea tuturor românilor într-un singur stat. Înarmat cu puterea Crucii, acest popor român din Munţii Apuseni a biruit obstacole, a înfrânt duşmani seculari şi a văzut cu ochii realizarea dezideratului său legitim, „cea mai mare împlinire naţională a românilor din toate timpurile”, după expresia ilustrului istoric Ioan-Aurel Pop. De aceea, suntem datori ca, asemenea moţilor, să iubim glia străbună, stropită din abundenţă de sângele lor, şi să lucrăm cu hărnicie pentru propăşirea materială şi spirituală a neamului nostru.





                                                                                                                                                                                      † IRINEU
                                                                                                                                                                          Arhiepiscop al Alba Iuliei




(Cuvânt rostit la hramul Mănăstirii Lupșa, 14 septembrie 2018)

© IPS Irineu Pop