Cookie-urile      Politica de confidențialitate

Clerul ortodox român în slujba Patriei Străbune

Clerul ortodox român în slujba Patriei Străbune

Poporul român, născut creştin, n-a despărţit niciodată dragostea pentru Dumnezeu de dragostea pentru neam. De la începutul existenţei sale, a găsit în Biserica lui Hristos nu numai un loc de rugăciune, ci şi un locaş de unitate etnică. S-a format în jurul Bisericii o solidaritate naţională, fiindcă Biserica era şi ea naţională. Biserica era a poporului şi stătea în slujba poporului, având un rol istoric în pregătirea biruinţei româneşti. Vorbind despre rolul păstorului sufletesc în mijlocul enoriaşilor săi, părintele Niculae Popescu scria în 1942: „Preotul a fost cu totul legat de sat. Durerea săteanului era şi a preotului”. Alături de conducătorii naţiunii, preoţii au susţinut acţiunile mulţimii pentru înfăptuirea idealurilor sale.

Contribuţia clerului la menţinerea şi intensificarea conştiinţei naţionale era ilustrată şi prin introducerea limbii române în Biserică. Sfânta Liturghie săvârşită pe tot teritoriul românesc în limba românească a devenit un factor de unificare naţională, de întărire a sentimentului unităţii etnice. Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei, în Răspuns la Catehismul calvinesc (1645), adresează creştinilor din Ardeal un apel ca să rămână una în credinţă şi în neam cu toţi românii. Sfântul Mitropolit Simion Ştefan al Transilvaniei, în Prefaţa Noului Testament (1648), declară că preocuparea lui a fost să găsească acele cuvinte pe care să le înţeleagă românii de pretutindeni, risipiţi în toate ţările. Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti, în Prefaţa Liturghierului (1680), mărturiseşte preocuparea naţională de a tipări în limba română, pentru ca fiii acestui neam să înţeleagă Dumnezeiasca Liturghie.

Biserica a fost alături de popor în momentele de răscruce ale vieţii lui. Aşa găsim credincioşi şi preoţi în revoluţiile lui Gheorghe Doja, lui Horea, Cloşca şi Crişan, lui Tudor Vladimirescu, în revoluţia din 1848, în mişcarea pentru Unirea Principatelor Române, în războiul pentru cucerirea Independenţei de Stat, în răscoala din 1907 şi în realizarea Unirii din 1918. În întreg trecutul istoric, clericii ortodocşi români s-au încadrat total în viaţa poporului, şi împreună cu poporul s-au angajat cu jertfelnicie în luptele acestuia pentru înfăptuirea năzuinţelor de libertate şi de unitate, de la Mihai Viteazul până la închegarea statului naţional unitar, în 1 Decembrie, 1918. Referindu-se la contribuţia slujitorilor Altarului strămoşesc privind evenimentul Marii Uniri, marele cărturar Nicolae Iorga afirma: „Călugăraşii de odinioară, bieţii purtători de cărţi din sat în sat, aceia care stăteau în strană şi se închinau lui Dumnezeu, aceia care, înaintea copiilor, îi învăţau evanghelia neamului, săracii şi desculţii intelectualităţii româneşti, aceia au pregătit Unirea de astăzi”.

Mulţi preoţi au desfăşurat o frumoasă activitate în spitale şi în trenuri sanitare, îngrijind răniţii şi bolnavii, în anii 1916-1918. În acest răstimp, în cadrele Armatei au lucrat 253 preoţi. Alţi preoţi şi ierarhi au prestat lucrare patriotică în timpul războiului purtat pentru realizarea măreţului ideal al unităţii statale. Ei au pregătit sufleteşte poporul pentru dezrobirea fraţilor români din Transilvania, suferind până la jertfă alături de ostaşii Ţării. Elogiind patriotismul şi sacrificiile preoţilor din timpul conflagraţiei mondiale, mareşalul Constantin Prezan declara: „Preoţii din armată şi-au făcut mai mult decât datoria. Este o cinste pentru cler că, alături de ostaşi, au făcut mai mult decât li s-a cerut pentru Ţară şi Neam. Ei i-au mângâiat şi i-au întărit pe ostaşi în suferinţele lor”.

În Transilvania, peste 140 de preoţi români au fost aruncaţi în închisorile din Cluj, Târgu-Mureş, Odorhei, Braşov, Arad, Seghedin, Timişoara ş.a. De asemenea, peste 200 de preoţi din judeţele Braşov, Făgăraş, Sibiu şi Hunedoara au fost deportaţi în regiunea cea mai îndepărtată a Ungariei de Vest, la Sopron. Alţii, 100 de preoţi ardeleni au fost nevoiţi să-şi părăsească parohiile şi să se retragă în Regat, odată cu trupele române. Mulţi dintre cei închişi şi deportaţi intră în galeria miilor de eroi cărora le datorăm Unirea de la 1 Decembrie 1918. Din numărul extrem de mare al preoţilor care au avut de suferit în temniţă, amintesc doar câţiva: Emanuil Beşa din Zlatna, Ioan Lupaş din Sălişte, Gavril Maier din Topliţa, Octavian Petra din Ibăneşti şi Nicolae Vlad din Şelimbăr.

Celebrarea a 100 de ani de la Unirea Transilvaniei cu Ţara Mamă este un îndemn pentru toţi de a întări unitatea noastră etnică şi bisericească, de a ne dărui întreaga fiinţă pentru solidaritate şi comuniune, pentru o viaţă demnă şi prosperă a românilor. Numai aşa ne vom dovedi vrednici de înaintaşii noştri, de măreţele realizări ale neamului nostru, care a suferit mult în jugul robiei seculare, dar niciodată nu şi-a pierdut speranţa în biruinţa binelui. Să ne fie limpede că pe lângă misiunea sacră de a învăţa, a sfinţi şi a conduce pe credincioşi pe calea mântuirii, noi, slujitorii consacraţi, avem responsabilitatea de a fi permanent în slujba poporului din care ne-am ridicat. La aceasta ne îndeamnă şi Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan: „Chemarea și îndatorirea preoțimii este, în primul rând, a vesti învățăturile divine; în al doilea rând, păstorul de suflete trebuie să fie în stare a veni în ajutorul credincioșilor săi și în numeroase probleme de natură profană”. Sărbătoarea Centenarului Marii Uniri ne cheamă să urmăm exemplul preoților și ierarhilor noștri ortodocși, care, în vremuri vitrege, și-au adus nu numai contribuția de asistență și întărire morală, ci și contribuția de sânge, alături de atâția fii credincioși ai Patriei străbune.
       



                                                                                                                                                                                  † IRINEU
                                                                                                                                                                      Arhiepiscop al Alba Iuliei




(Mesaj către preoţii Protopopiatului Târgu-Mureş, 5 iunie, 2018)

© IPS Irineu Pop