2. Extras din Împărăteasa cerului şi Mama noastră, Casa de editură Dochia, Cluj-Napoca, 1996, pp. 110-114.


Mama Bisericii

 

Maica Domnului este aceea care, prin viaţa sa neprihănită, a pregătit ospăţul împăcării noastre cu Dumnezeu. Ea este Mireasa Duhului Sfânt, care L-a purtat în pântece pe Acela Care ne-a deschis raiul şi ne-a dăruit Împărăţia cerurilor, pe Hristos, Cel Care „cu sângele Său… ne-a curăţit ca să slujim Dumnezeu­lui Celui viu” (Evr. 9, 12-14). Zadarnic au dorit drepţii Vechiului Testament să-L vadă pe Izbăvitorul Cel făgăduit, Care să zdrobească şarpele cel cumplit! Zadarnic au curs râurile sângelui de ţapi şi de viţei în curţile templului lui Solomon! Pământul se putea tângui pentru Dumnezeul pierdut: „L-am căutat, dar nu L-am aflat. L-am strigat, dar nu mi-a răspuns!” (Cânt. 5, 6).

Însă aşteptarea şi nădejdea proorocilor şi drepţilor se împlineşte, căci zorii mântuirii se arată prin Sfânta Fecioară din Nazaretul Galileei. De aceea o numeşte Biserica „luceafăr de dimineaţă”. Căci precum luceafărul vesteşte apropiata venire a soarelui, tot aşa, naşterea Fecioarei a vestit apropiata venire în lume a Soarelui dreptăţii, Hristos Domnul. Isidor Glavas, Mitropolitul Tesalonicului (†1397), spune despre Fecioara: „Întregului popor sfânt de după ea îi este renaştere, viaţă adevărată şi lucire de lumină. Ba pururea va revărsa unele ca acestea Prealăudata, până când va străluci lumina cea mare şi ultimă şi nea­propiată, care a fost Fiul acestei mari Născătoare, Fiică, Maică şi Fecioară”1.

În organismul de suflete, adică în Biserică, locul central îl ocupă Maica Domnului, cum s-a întâmplat şi la Cincizecime, când a stat în mijlocul Apostolilor. Ea este cea mai unită cu Hristos. Ea a fost centrul micului organism de suflete, al nucleului care a primit cel dintâi pleni­tudinea harurilor şi darurilor destinate Bisericii peste tot, şi ea va rămâne mai departe acest centru al Bisericii. Dacă Hristos ni se dă prin Biserică, se poate spune că ni se dă şi prin ea, unită şi apropiată de Hristos, în Biserică, fără asemănare mai mult decât toate mădularele Bisericii.

Pavel Florensky zice: „Maica Domnului se află la hotarul care desparte creatura de Creator şi, precum graniţa între aceea şi Acesta este cu totul de neajuns, aşa este cu totul de neajuns Maica Domnului. Ea este «înălţimea neajunsă de gândurile omeneşti», «adâncimea nevăzută de ochii îngereşti». Purtătoarea creaţiei – arătarea Duhului Sfânt, începutul făpturii duhovniceşti, izvorul Bisericii, Fecioara înce­tează de a mai fi Una din mulţi în Biserică; chiar în Biserica sfinţilor, ea nu e prima inter pares. Ea e deosebită, e centrul exclusiv al vieţii bisericeşti. Ea e inima lui Iisus. Dacă Biserica e Trupul lui Hristos, ea e inima lui Hristos. Ea este centrul vieţii create, punctul de întâlnire al pământului cu cerul”2. Mitropolitul Nicolae al Krutiţelor spune că Maica Domnului este „Dătătoarea tutu­ror bunătăţilor pământeşti şi cereşti … Ea primeşte cea dintâi de la Domnul darurile dumnezeieşti ale harului Lui şi cea dintâi distribuie milostivirile dumnezeieşti şi binecuvântările Părintelui ceresc tuturor celor ce aleargă la ea cu rugăciune fierbinte, dorind ajutorul ei matern”.

Anul liturgic al Bisericii noastre începe de la 1 septembrie, iar în această primă lună a anului sărbătorim Naşterea Maicii Domnului. Luna de încheiere a anului bisericesc, august, cuprinde sărbătorirea mutării la cer a Maicii Domnului sau Adormirea ei. Aşadar, anul bisericesc începe şi se încheie cu sărbătorirea celei ce este Maica Bisericii. De aceea şi nivelul cântărilor cu care naşterea ei este preamărită ne aminteşte de cele pe care le auzim doar la Crăciun, la Naşterea Fiului ei: „Aceasta este ziua Domnului, bucuraţi-vă popoare…, căci astăzi e începătura bucuriei a toată lumea”, astăzi „este începutul mântuirii, bucuraţi-vă, popoare!”3. Sunt expresii ale evlaviei cuvenite Stăpânei cereşti care ne-a prilejuit mântuirea.

Filaret, Mitropolitul Moscovei, cunoscător profund al scrisului vechi orto­dox, afirmă cu hotărâre că Maica Domnului nu numai se roagă pentru noi, ci şi revarsă din ea însăşi în noi puterea dumnezeiască a Fiului ei. Vorbind despre rolul ei de centru al Apostolilor şi al Bisericii ce se năştea, ierarhul Filaret zice: „De ce stăteau Apostolii în jurul Maicii Domnu­lui? Pentru simpla dorinţă de a se ruga împreună? Hotărât, nu! Dacă vasul care a conţinut mir, îi conservă mireasma şi după ce acesta a fost retras din el, şi continuă până la un anumit grad să exercite acţiunea mirului însuşi, cu cât mai mult cea care fusese vasul dumnezeirii în timpul Întrupării nu trebuia să fie îmbibată pentru eternitate de mireasma dumnezeiască a harului Celui al Cărui nume e «mireasma revărsată» (Cânt. 1, 2)?”. Aceasta era forţa prin care aduna pe toţi în jurul ei, era „forţa Celui Ce locuia în ea totdeauna duhovniceşte şi dumnezeieşte”. De aceea, după înălţarea Mântuitorului la cer, „ea devine centrul profund al unităţii lor”, declinând, totuşi, din pricina smereniei, orice putere asupra adunării lor. Dar când se ridică la cer, vălul de smerenie sub care se ţinea acoperită căzu, şi ea a fost văzută apărând în chip minunat şi triumfător ca „forţa centrală a Bisericii”, asemenea soarelui ce se ridică dimineaţa pe cer, după ce a stat noaptea acoperit. Ea şi azi întinde harul care i-a fost apropiat şi puterea ei binefăcătoare asupra a tot ceea ce face Biserica”.

Maica Domnului, cu privirea ei blândă de Mamă iubitoare, pătrun­de inimile noastre şi le mişcă. Ea ne ajută să aflăm calea pocăinţei, mângâie suferinţele, ne întăreşte în credinţă şi insuflă în inimi hotărâri sfinte întemeiate pe iubire. Ea este călăuza cea mai sigură a inimilor spre Hristos. Cine o are pe Maica Domnului Îl are şi pe Dumnezeu în inima sa. Unde Maica Domnului lipseşte, acolo temelia mântuirii este primejduită. Cel care şi-a legat sufletul de ea nu e cu putinţă să piară. Sfântul Ioan Damaschin spune: „A se preda ei cineva înseamnă a se îmbrăca în armura harului pe care Dumnezeu îl dă acelora pe care îi lasă să ajungă la fericire”4.

Este admirabil rolul Fecioarei Maria, nu numai în viaţa lui Hristos, dar şi în viaţa creştinilor, căci ea este Mama, Împărăteasa şi Mijlocitoarea noastră, înălţată cu trupul şi sufletul la cer. Ea ocupă, în virtutea prerogativelor dobândite în viaţa pământească, un rol intermediar între Hristos şi lume. Hermann de Tournai (†1137) o numeşte collum Ecclesiae (gâtul Bisericii). Ea este „între Hristos şi Biserică”, va spune Sfântul Bernard. Precum gâtul uneşte capul cu corpul şi le serveşte spre comunicare reciprocă şi indispensabilă, tot aşa Maica Preacurată uneşte capul Bisericii – pe Fiul ei, Iisus – cu fiii ei mistici, fiind plină de dragoste şi nepărtinitoare mijlocitoare.

Dacă simţim că Mântuitorul este prea departe de noi, încât nu putem atinge nici poala hainei Lui (Mt. 9, 21), fiindcă între El şi noi stă norul păcatelor, atunci să alergăm la Maica Lui şi să-i spunem necazul nostru, iar ea ne va povăţui. Însă dacă iubirea faţă de ea ni s-a împuţinat, să alergăm la Fiul ei şi să-I cerem harul unei iubiri adevărate către Maica Lui. Să-i cerem Preacuratei să devenim asemenea Fiului ei. Nu există o favoare mai mare pe care să i-o putem cere şi pe care ea să nu vrea s-o dea.

Nu este muritor, oricât de supus păcatului, care să nu poată nădăj­dui ajutor prin mijlocirea Maicii Domnului, dacă el vrea şi se hotărăşte, cu tărie şi pentru totdeauna, să o rupă cu păcatul. Căci, oricât de străină este de orice păcat, Preacurata noastră Mamă ştie că Fiul ei a pătimit şi a murit pentru păcatele noastre, pentru ca fiecare dintre noi să poată scăpa din robia păcatului. Este de ajuns, deci, să ne îndreptăm ruga spre Ea, Maica iubitoare a noastră, a tuturor, şi fără îndoială că vom obţine harul pocăinţei şi al întoarcerii de pe calea păcatului, pe care noi am rătăcit.

În toate nevoile şi trebuinţele noastre din această viaţă trecătoare, putem să-i cerem: tămăduire de boli, iertare de greşeli, ajutor în activitatea noastră, în călătorie, în greutăţile noastre, tărie împotriva tuturor necazurilor şi nenorocirilor, tot ce ne trebuie pe parcursul călătoriei noastre pe acest pământ. Una dintre ipostazele ei cele mai înduioşătoare este aceea de Maică îndurerată, aşa cum este zugrăvită în canonul numit „al Crucii şi al Născătoarei de Dumnezeu”. Această situaţie o apropie cel mai mult de fecioarele şi de femeile îndurerate, de mamele greu încercate prin pierderea copiilor lor. De aceea este reprezentată în iconografie ca „Maică milostivă”, iar în imne credincioşii se roagă: „Ceea ce eşti izvorul milei, învredniceşte-ne pe noi milostivirii, Născătoare de Dumnezeu. Caută spre popo­rul cel păcătos… că întru tine nădăjduind…”5.

Iubirea lui Hristos pentru umanitate se revarsă asupra acesteia prin Născătoarea de Dumnezeu: „Arată iubirea Ta de oameni, Milostive, primeşte pe Născătoarea de Dumnezeu, pe ceea ce Te-a născut pe Tine, care se roagă pentru noi, şi mântuieşte, Mântuitorul nostru, pe poporul cel deznădăjduit”. Preasfânta Treime a dăruit umanităţii pe Hristos, iar umanitatea a dăruit divi­nităţii pe Maria Fecioara. Prin Născătoarea de Dumnezeu, s-a unit dumnezeirea cu omenirea, s-a efectuat şi se efectuează trecerea uneia în alta, în Biserică, unde se actualizează tradiţia acestei minuni. Ea este de faţă oriunde se preface vinul în Sângele euharistic. Cine află pe Iisus află şi pe Fecioara Maria6. Cei ce nu cinstesc pe Maica Domnului, ne învaţă istoria, sfârşesc prin a nu mai cinsti nici pe Hristos.

Noi să ne alăturăm celor care o venerează cu negrăită evlavie şi, împreună cu Sfântul Ioan Damaschin, ca pe o Maică bună a Bisericii să o rugăm: „O, tu, Marie, a cărei mijlocire nu este respinsă şi al cărei cuvânt nu este neascultat, care eşti aproape de Dumnezeirea Însăşi, venind şi mai aproape de Treimea Cea Sfântă, tu care eşti mai presus, prin înălţimea ta, decât cetele de Heruvimi şi mai slăvită decât mulţimile de Serafimi, fă să dobândim prin tine, cât timp vom rămâne în această lume pieritoare, ajutor ca să facem fapte bune şi să fim scăpaţi de faptele cele ticăloase, iar după trecerea noastră de aici, să ne ajuţi să mergem la Dumnezeul Cel Preaînalt şi Veşnic, la desfăta­rea Împărăţiei cerurilor”.

 

1 Mitropolit Isidor Glavas, Cuvânt la Naşterea Fecioarei Maria, P.G. 139, 24.

2 Pavel Florensky, СТОЛП И УТВЕРЖДЕНИЕ ИСТИНЫ (Stâlpul şi temelia adevărului), vol. 1, Ed. Pravda, Moscova, 1990, p. 359.

3 în «Minei», 8 septembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1984, p. 100.

4 Sfântul Ioan Damaschin (†749), considerat „ultimul părinte bisericesc”, a alcătuit canoane şi stihiri în cinstea Născătoarei de Dumnezeu.

5 în «Ceaslov», EIBMBOR, Bucureşti, 1984, p. 105.

6 Atanasie Iviritul scria undeva: „Maria cu Iisus, Iisus cu Maria, aceste două nume preacurate şi preadulci, iată Raiul!”.