Predică la sărbătoarea Sfinților Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici,
Mitropoliții Transilvaniei
(24 aprilie)
Să iubim Ortodoxia, credința strămoșilor noștri
Dreptmăritori creştini,
Sărbătorind astăzi pe Sfinţii Ierarhi bălgrădeni, noi simţim profund că aparţinem unui neam nobil din sânul căruia s-au ridicat atleţi ai lui Hristos şi mărturisitori ai credinţei ortodoxe. La pomenirea acestora, tot cerul este în sărbătoare şi multe daruri îi sunt acordate Bisericii străbune prin mijlocirea lor. Ei au trăit în secolul al XVII-lea, având parte de o păstorire agitată, fiindcă a trebuit să înfrunte o serie de măsuri represive din partea conducătorilor calvini ai Transilvaniei. Datorită abilităţii, cutezanţei şi integrităţii caracterului lor, marea masă a credincioşilor a rămas strâns legată de credinţa ortodoxă strămoşească, păstrându-şi conştiinţa de neam.
Sfântul Ilie Iorest, născut pe plaiuri ardelene, s-a călugărit la Mănăstirea Putna, unde odată cu lucrarea vieţii duhovniceşti a învăţat şi meşteşugul scrisului frumos, al zugrăvirii icoanelor şi al tiparului. Însuşi domnitorul Moldovei Vasile Lupu îl preţuia pe acest cuvios, numindu-l „preacinstit şi întru toate credincios”. Mai târziu, smeritul ieromonah Iorest vine la Alba Iulia spre a lucra la tipografia mitropolitană. În anul 1640, este ales mitropolit al românilor ortodocşi din Transilvania, fiind hirotonit arhiereu la Târgovişte de către mitropolitul Teofil al Ţării Româneşti. Educat şi crescut în mediul curat ortodox şi românesc al Moldovei, el a fost cel mai aprig apărător al Ortodoxiei transilvănene, încât nu a putut fi înduplecat să primească condiţiile impuse de către superintendentul calvin. Cu râvnă efectua vizite pastorale până în Maramureş, propovăduia cuvântul adevărului şi se străduia, mai ales, să ferească sufletele păstoriţilor săi de învăţăturile străine de ortodoxie şi de neam. Potrivnicii i-au adus tot felul de învinuiri nedrepte, aşa încât, în anul 1643, a fost aruncat în temniţă şi maltratat. Eliberat pe baza garanţiei a 24 de martori că va plăti o mie de taleri pentru vistieria principelui Gheorghe Rákóczy I, s-a retras la Mănăstirea Putna, unde a murit în anul 1678.
Sfântul Simion Ştefan, născut în Ardeal, s-a călugărit şi a devenit preot într-o mănăstire din Alba Iulia. Presupunem că a învăţat carte la Alba Iulia, unde exista un gimnaziu încă de prin 1581. În anul 1643, ieromonahul Ştefan a ajuns mitropolit al Transilvaniei, fiind hirotonit arhiereu la Târgovişte de către mitropolitul Teofil al Ţării Româneşti. Pe urmă, a fost întronizat în catedrala mitropolitană din Alba Iulia, ctitoria lui Mihai Viteazul. Decretul de recunoaștere îl deposeda pe noul mitropolit de prerogative şi de autoritate prin restrângerea jurisdicţiei, prin imixtiunea autorităţilor calvine şi prin impunerea celor 15 condiţii calvinizante. Însă el, înzestrat cu discernământ, curaj şi înţelepciune, n-a îndeplinit aceste condiţii, salvând astfel Legea ortodoxă și păstrând nealterată identitatea confesională a românilor transilvăneni. Personalitatea mitropolitului Simion Ştefan e conturată şi mai mult de cele două cărţi care au ieşit de sub teascurile tiparniţei din Alba Iulia sub îndrumarea sa: Noul Testament, în 1648, şi Psaltirea, în 1651. Mitropolia bălgrădeană a înfăptuit prin aceste apariţii editoriale un act de propagare a culturii în societatea românească. Ilustrul mitropolit moare în anul 1656, rămânând în istoria Bisericii ca un mare cărturar şi neînfricat apărător al adevărului evanghelic şi al identităţii naţionale a românilor transilvăneni, plasaţi la periferia vieţii politice.
Sfântul Sava Brancovici s-a născut în 1620, la Ineu, din părinţi binecinstitori de Dumnezeu. El a învăţat carte în casa părintească şi la Mănăstirea Comana, lângă Bucureşti, unde deprinde meşteşugul zugrăvirii sfintelor icoane. Reîntors la Ineu, devine preot, iar puţin mai târziu, în 1656, devine mitropolit al Bălgradului, hirotonia întru arhiereu fiind săvârşită la Târgovişte de către mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti. În această calitate, dovedea sârguinţă pentru Legea dumnezeiască şi pentru izbăvirea preoţilor şi a credincioşilor de multe lipsuri, silnicii şi asupriri. De asemenea, a restaurat mănăstirea arsă şi prădată de năvălirile turcilor şi tătarilor. Harismaticul arhipăstor ajunge până la ţarul Rusiei Alexei Mihailovici, de unde primeşte multe daruri pentru mitropolia sa. Înzestrat cu exemplară râvnă apostolică, mitropolitul Sava i-a cercetat frecvent pe preoţii şi credincioşii săi. De asemenea, a hotărât ca slujbele religioase să fie săvârşite curat, după predania Părinţilor, iar „Cuvântul lui Dumnezeu să se vestească în româneşte creştinilor, în biserică şi unde va fi lipsa”. În ciuda multor restricţii şi încercări, a reuşit să-şi păstreze turma în dreapta credinţă. În anul 1680, i s-a intentat un proces, pe baza căruia a fost închis şi înlăturat din scaun. Eliberat de către principele Mihail Apafi, ierarhul Sava, umilit, bătrân şi bolnav, s-a retras la Sibiu, unde a murit în 1683.
Iubiţi credincioşi,
Sfinţii Trei Ierarhi ai Bălgradului ne învaţă, prin predica şi prin viaţa lor virtuoasă, să iubim Ortodoxia, care este Biserica lui Hristos pe pământ. Ca o Mireasă curată, fidelă Mirelui ei veşnic, Biserica Ortodoxă a păstrat intact tezaurul învăţăturilor creştine. De-a lungul timpului, ea s-a arătat curajoasă pentru apărarea acestor învăţături revelate, atunci când unii sau alţii au vrut să se atingă de ele, să le răstălmăcească. Această fidelitate s-a plătit uneori cu sacrificii. Dintr-o scrisoare a ierarhilor moldoveni, în frunte cu marele mitropolit Varlaam, rezultă că vlădicului Ilie Iorest i s-a luat tot ce avea „şi l-au legat şi l-au închis în temniţă, unde a şezut nouă luni cu mulţi preoţi creştini, nu pentru vreo vinovăţie, ci pentru credinţa creştinească”. Și noi trebuie să iubim Biserica Ortodoxă nu numai pentru frumuseţea spiritualităţii sale, dar şi pentru că Ortodoxia este credinţa strămoşilor noştri, care au apărat-o în vremuri vitrege şi chiar au murit pentru ea. Sfântul român Ioan Iacob-Hozevitul scria: „Legea noastră românească / Şi pământul strămoşesc / S-au păstrat cu multe jertfe, / Care nu se pomenesc”.
Noi, românii, nu am cunoscut fixitatea anului convertirii, cum au cunoscut-o popoarele vecine şi nevecine cu noi. Atunci când ne formam ca popor prin simbioza dintre daci şi romani, pe trunchiul nostru etnic s-a altoit credinţa creştină. Aceasta s-a făcut una cu fiinţa noastră, în aşa fel că Ortodoxia este ceva inerent neamului românesc, încât nu se poate concepe despărţirea între Ortodoxie şi românism. Noţiunea de „român” şi noţiunea de „ortodox” au ajuns să fie identice, drept pentru care noi vorbim de Legea românească sau Legea creştinească. Pentru această Lege sfântă au suferit mult românii din Transilvania, dovedind tărie morală, sub călăuzirea dreaptă a vlădicilor de la Bălgrad. În această privinţă, suntem impresionaţi de povaţa pe care mitropolitul Sava Brancovici o dă fratelui său Gheorghe: „Pentru ca să-ţi poţi păstra viaţa în Ortodoxie, îţi reamintesc un sfat: niciodată să nu te lepezi de credinţa dreaptă a strămoşilor noştri!”.
În spaţiul carpato-danubiano-pontic, duhul ortodox se desprinde din toate faptele voievozilor noştri binecredincioşi, care erau ctitori de biserici şi de mănăstiri şi aveau ca sfetnici pe ierarhii ortodocşi pe care-i ascultau. Ortodoxia a fost prezentă în toate evenimentele prin care au trecut românii, ea stând la temelia acestui neam născut, nu făcut creştin. Ortodoxia ne-a asigurat existenţa în istorie, dându-ne cultura şi spiritualitatea, căci toate realizările nobile ale poporului român se datorează Bisericii străbune şi poartă pecetea Ortodoxiei. Primele cărţi scrise în limba noastră de la Biserică vin şi sunt cărţi sfinte. Prin răspândirea acestora în toate ţinuturile locuite de români, s-a păstrat unitatea sufletească a neamului şi s-a ţinut trează conştiinţa naţională, în timpuri de grea cumpănă, prin care a trecut poporul nostru. Iată de ce într-un sinod din 1675, convocat de către mitropolitul Sava Brancovici, s-a hotărât: „Preoţii care nu se nevoiesc cu românie, unii ca aceia şi lor îşi fac de către Dumnezeu pedeapsă şi de către poporeni urâciune; aceia cu un cuvânt să se oprească din preoţie”.
În anii grei de zbuciumări şi lupte pentru apărarea credinţei dreptmăritoare, în faţa încercărilor de înstrăinare, mulţi români ardeleni au dat dovadă de eroism moral. Având în frunte păstori evlavioşi de o mare abilitate, însufleţiţi de un cald patriotism, păstoriţii le-au urmat pilda, înfruntând obstacolele şi apărând cu tenacitate Legea strămoşească. Să ne gândim că dacă mitropolitul Simion Ştefan ar fi îndeplinit toate condiţiile care i-au fost impuse de către principele Gheorghe Rákóczy I, s-ar fi schimbat din temelie nu numai viaţa Bisericii, ci însăşi viaţa poporului român din Transilvania. Faptul că ele n-au fost duse la îndeplinire se datorează nu doar tactului pastoral şi destoiniciei mitropolitului Ştefan, ci mai ales poporului, care a ştiut să-şi apere cu fermitate Legea strămoşească. De aceea, cronicarul sas Gheorghe Hanner (†1740) scria că „românii, măcar de se făgăduiau ascultători superintendentului calvinesc, tot credinţa şi legea cea părintească n-o părăseau, nici cuprindeau înnoirile calvineşti; ci pururea se scârbeau de acelea”.
Iubiţii mei,
Suferinţele şi demnitatea marilor mitropoliţi ai Transilvaniei Ilie Iorest, Simion Ştefan şi Sava Brancovici ne impresionează. Jertfelnicia şi statornicia lor în dreapta credinţă au avut o influenţă benefică asupra păstoriţilor lor, cărora li s-au făcut „pildă în cuvânt, în purtare, în iubire” (I Tim. 4, 12). Este bine să ne punem această întrebare: ce s-ar fi întâmplat, oare, cu înaintaşii noştri, în urmă cu trei veacuri şi jumătate, dacă aceşti ierarhi din Alba Iulia n-ar fi luptat ca nişte bravi ostaşi ai Duhului Sfânt? Cu siguranţă, ei ar fi fost calvinizaţi şi deznaţionalizaţi. Însă, sub aripile ocrotitoare ale Ortodoxiei şi prin grija pastorală a unor sfinţi arhipăstori, românii din Transilvania şi-au vindecat rănile şi şi-au alinat durerile. Astfel au primit noi forţe pentru a rezista în faţa duşmanului cotropitor care, prin învăţătorii lui, le-a strecurat în suflet „erezii pierzătoare” (II Pt. 2, 1).
Trăim într-un veac ale cărui cuceriri au depăşit cu mult pe cele ale epocilor precedente. Acest veac este marcat de o nelinişte profundă şi de frică privind viitorul, precum şi de relativism moral şi indiferentism religios. Slăviţii noştri ierarhi ne îndeamnă să fim coerenţi în credinţa noastră, generoşi în slujba fraţilor noştri, ajutându-i pe alţii să se străduiască a fi bineplăcuţi lui Dumnezeu (cf. II Cor. 5, 8). Dacă nu avem credinţa puternică a sfinţilor autohtoni de la Alba Iulia, vom ajunge să socotim erorile drept dogme şi să nu mai vieţuim corect „după adevărul Evangheliei” (Gal. 2, 14). Recunoscători pentru rolul formidabil jucat de către ei în istoria neamului românesc, noi le cântăm astăzi într-un glas: Bucuraţi-vă, că pe Hristos L-aţi slujit; Bucuraţi-vă, că Ortodoxia aţi păzit; Bucuraţi-vă, luceferi strălucitori ai Bălgradului! Amin.
Cuvinte ziditoare
Să cinstim ziua Domnului
Creştinii au datoria de a cinsti ziua Domnului, Duminica, aceasta fiind pentru noi „ziua luminii şi a vieţii, a nemuririi şi a tot binele”, precum afirmă Eusebiu de Cezareea. Din păcate, sunt atâţia care aduc tot felul de scuze că nu o pot cinsti. Unul zice: „Eu locuiesc prea departe de biserică şi mi-e greu să merg la Sfânta Liturghie”. Însă a participa la serviciul liturgic nu depinde de depărtarea la care te afli de biserică, ci de apropierea ta de Dumnezeu, prin vieţuirea sfântă întru El. Când există iubire, nu se mai ţine seamă de obstacole, nu se calculează preţul efortului.
O altă scuză este că noi putem să-L adorăm pe Dumnezeu tot atât de bine pe terenul de sport sau lângă un lac. Jocul sportiv şi pescuitul sunt bune, dar nu aceasta înseamnă adevăratul week-end sau sfârşit de săptămână. Noi, oamenii, suntem făpturi fizice, dar suntem cu mult mai mult decât atât. Avem un vid în noi săpat de către Dumnezeu, şi lumea aceasta nu poate furniza destule distracţii, noutăţi şi amuzamente spre a umple acel gol. Rămânând nesatisfăcut, omul continuă să strige: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul Cel viu!” (Ps. 41, 2).
Dumnezeu Însuşi, numai El, poate să ocupe tainicul nostru abis, care poartă amprenta Sa şi care ne face umani, în mod deplin şi minunat. Noi suntem mai mult decât oase şi păr, mai mult decât carnet de cecuri şi confort, mai mult decât agitaţie şi năzuinţă. Noi suntem făcuţi pentru comuniunea cu Dumnezeu, fără de care fiecare Duminică este o Duminică pierdută. Nerespectând ziua Domnului ajungem ca Hristos, Dumnezeul nostru, să nu mai reprezinte nimic pentru noi. Or, „viaţa fără Hristos nu este viaţă”, precum afirmă Bătrânul Porfirie din Attica (†1991).
Mai sunt creştini care se scuză că nu participă la slujbele bisericeşti, fiindcă privesc programe religioase la televiziune şi ascultă emisiuni creştine la radio. Pentru ei acesta este un mod de a-şi îndeplini obligaţiile lor cu privire la cultul duminical. Dar să ne fie clar că în biserică se celebrează Misterul pascal, se reactualizează Jertfa ispăşitoare de pe Golgota. Deci, numai frecventând Dumnezeiasca Liturghie, în biserică, putem primi Sfânta Euharistie, prin care, precum zice Sfântul Nicolae Cabasila, „ajungem să ne întâlnim cu Dumnezeu, Care Se uneşte cu noi în cea mai înaltă unire”.
O altă categorie de creştini ţin să afirme: „Liturghia este plictisitoare, obositoare”. Dar, oare, în vieţuirea umană nu ar putea exista atâtea lucruri obositoare, dificile, incomode? De pildă: educaţia, cercetarea ştiinţifică, câştigarea existenţei, învăţarea unor arte şi meserii şi chiar a mânca de trei ori pe zi. Toate acestea, uneori, pot lua mult timp sau pot fi plicticoase. Iubirea adevărată este mai mult decât un zâmbet sau un compliment sau o scrisoare de dragoste. Ea cere jertfă, ea „rabdă îndelung, se dăruieşte, nu caută pe ale sale, pe toate le suferă, pe toate le rabdă” (I Cor. 13, 4-7).
O altă scuză de a nu participa la cultul duminical, pe care o auzim adesea, este că oamenii, pur şi simplu, nu mai au timp. Voi relata o povestire despre o persoană care a folosit această scuză. Vizitând pe un bătrân de 75 de ani, aflat pe patul morţii, un preot l-a întrebat despre credinţa sa în Hristos şi despre modul în care şi-a onorat statutul său de membru al Bisericii. Bătrânul a oftat şi a zis: „Ei, părinte, eu n-am avut mult timp pentru acele lucruri. Eu am fost atât de ocupat în toată viaţa mea”. Auzind acest răspuns, ne amintim de cuvintele Avvei Isaia Pustnicul: „Când te vei despărţi de trup, o să-ţi pară rău că ai avut atâta grijă de ceea ce nu-ţi aduce niciun folos”.
Dacă ne gândim bine, Dumnezeu i-a dat acestui om, în timpul întregii sale vieţi, 3900 de duminici, 3900 de oportunităţi spre a ajunge să-L cunoască pe Mântuitorul Hristos, să petreacă timp cu El, să-şi hrănească sufletul, să fie curăţat, să se pregătească pentru eternitate. Ceea ce i-au lipsit vieţii acestui om erau echilibru şi înţelepciunea. El a avut tot timpul din lume pentru munca sa, dar n-a avut timp pentru Dumnezeu. Acest fel de a trăi nu numai că fură vieţii pământeşti sensul ei cel mai profund, dar şi cauzează pierderea de către noi a vieţii veşnice. Convinşi de bogăţia darurilor şi binecuvântărilor pe care le primim de la Părintele ceresc în fiecare Duminică, să ascultăm porunca Sa: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca s-o sfinţeşti” (Ieş. 20, 8).
