Predică la Duminica a 31-a după Rusalii
(Vindecarea orbului din Ierihon – Luca 18, 35-43)
Rugăciunea inimii – o respiraţie duhovnicească
Dreptmăritori creştini,
Sfântul Evanghelist Luca ne înfăţişează, în pericopa citită astăzi, un orb care cerşea la margine de drum, când se apropia Iisus de Ierihon. Orbul acesta care se numea Bartimeu (cf. Mc. 10, 46) auzise despre puterea şi bunătatea ce le avea Învăţătorul din Nazaret, Care vindeca toată boala şi toată neputinţa în popor. Plin de credinţă mare, acest nenorocit socotea că acum este prilejul de a cere ajutor, de a beneficia de generozitatea lui Hristos.
Orbul a strigat în două rânduri: „Iisuse, Fiul lui David, fie-ţi milă de mine!” (Lc. 18, 38). Mântuitorul, mişcat de această rugă insistentă, S-a oprit din cale, a chemat omul la Sine şi l-a întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac?”. El a răspuns: „Doamne, să văd iarăşi!”. Atunci Domnul i-a zis: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”. Îndată, orbul Bartimeu a primit vederea (Lc. 18, 41-43). Aşadar, chiar o rugăciune scurtă, făcută cu credinţă, poate să aducă folos şi bucurie.
Iubiţi credincioşi,
De la rugăciunea orbului din Ierihon: „Iisuse, Fiul lui David, fie-ţi milă de mine!” (Lc. 18, 38) şi a vameşului din templu: „Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului!” (Lc. 18, 13) s-a format rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Aceasta se compune din două elemente: chemarea Numelui şi cererea milostivirii. Primele ei cuvinte exprimă credinţa în Hristos, şi sunt o mărturisire a lui Hristos, iar ultimele cuvinte exprimă relaţia dintre Dumnezeu şi făptura Sa. Formula „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” sau „Doamne, miluieşte” a fost dată creştinilor încă din vremea Sfinţilor Apostoli. Astăzi rugăciunea lui Iisus este cunoscută de o mulţime de creştini, care o folosesc la pravila de rugăciune zilnică.
Rugăciunea inimii este obligatorie pentru toţi creştinii, în toată vremea şi în tot locul. Psalmistul David grăieşte: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea” (Ps. 33, 1). Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes. 5, 17). Sfântul Macarie cel Mare, arătând că suntem datori să ne rugăm neîncetat, zice: „Creştinul trebuie să aibă întotdeauna amintirea lui Dumnezeu, căci scris este: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta (Mt. 22, 37). Adevăratul rugător trebuie să-L iubească pe Domnul nu numai atunci când intră în biserică, ci şi atunci când umblă, când stă de vorbă, când mănâncă şi bea”. Din rugăciune cu buzele, ea devine rugăciune a minţii, iar mintea, unindu-se cu inima, devine rugăciune a minţii în inimă, rugăciune a întregii persoane, care nu se roagă din timp în timp, ci în toată vremea, chiar în mijlocul altor activităţi.
Rugăciunea lui Iisus s-a dezvoltat în Muntele Sinai şi în Muntele Athos, fiind amintită de Sfinţii Părinţi ca: Sfântul Macarie cel Mare, Diadoh al Foticeei, Sfântul Ioan Scărarul şi Sfântul Simeon Noul Teolog. Ea îşi are originea în concepţia biblică a numelui. După Sfânta Scriptură, Numele conţine în mod dinamic prezenţa Domnului, închide în el o putere dumnezeiască deosebită. A rosti „Iisuse” înseamnă a-L invoca, a-L chema în noi. Invocarea Numelui divin permite omului să şi-l însuşească personal, să-l primească în inima sa, să se unească cu Dumnezeirea prezentă în Sfântul Nume. Iisus este înviat şi oricine Îi invocă Numele Îl primeşte astfel pe Fiul lui Dumnezeu, Care l-a iubit şi Care S-a dat pe Sine pentru el (cf. In. 3, 16; Rom. 10, 13). Oarecând, Numele divin nu putea fi rostit de buzele omeneşti. Putea fi pronunţat numai de arhiereu la sărbătoarea Iom Kippur, în Sfânta Sfintelor, în templul din Ierusalim. Însă, prin Întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu ne încredinţează acest Nume, iar noi putem să-l invocăm: „Iisuse!”.
În centrul rugăciunii inimii găsim Numele lui Iisus „care este mai presus de orice nume” (Filip. 2, 9). Noi mărturisim că Fiul lui Dumnezeu Cel fără de început şi deofiinţă cu Tatăl a devenit Om şi că în Persoana Lui locuieşte, trupeşte, „toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2, 9). Noi ştim că Mesia, pe Care Îl aşteptau iudeii, şi Omul din Nazaret, pe Care orbul Bartimeu Îl numea „Fiul lui David”, este Fiul lui Dumnezeu, Cel întrupat în istorie. În acest Nume – „Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” – este cuprins tot ce ştim despre Iisus, pe baza celor scrise în Vechiul Testament şi pe baza experienţei multiseculare a Bisericii creştine. Prin aceste cuvinte mărturisim credinţa noastră sfântă şi dreptmăritoare.
Dar nu este suficient să mărturisim credinţa, pentru că „şi demonii cred şi se cutremură” (Ic. 2, 19). Odată cu mărturisirea credinţei trebuie să fim în relaţie dreaptă cu Domnul, să ne predăm Lui cu inimă curată, zicând cu conştiinţă smerită: „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. În această privinţă, avem exemple precum vameşul din templu, orbul Bartimeu din Ierihon, cei zece leproşi şi femeia cananeeancă. Toţi aceştia au cerut cu umilinţă mila Domnului şi au primit-o. Prin gura proorocului Ioil ni se spune: „Oricine va chema Numele Domnului se va izbăvi” (Ioil 3, 5). E bine ca, în loc să ne încredem în puterile noastre, să ne lăsăm în grija harului ce ne vine prin Numele dumnezeiesc.
Având frica de Dumnezeu şi trezvia atenţiei, oricine poate rosti rugăciunea lui Iisus, oricând şi oriunde. Fără această rugăciune lucrătoare a minţii şi a inimii, nimeni nu poate scăpa de acţiunea patimilor şi de alcătuirea gândurilor rele şi a poftelor viclene. Când adâncul căderii mele invocă adâncul îndurării divine, mă umplu de Hristos, mă bucur de prezenţa Sa. Rugăciunea inimii, rostită neîncetat, încetează să fie rugăciunea mea. Ea devine rugăciunea lui Hristos în mine. Numele Domnului îl umple pe om ca pe un templu al Său, îl transformă în loc al prezenţei divine, îl hristifică. Zicând această rugăciune, înţelegi experienţa Sfântului Apostol Pavel, care grăia: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Chemând Numele divin, te odihneşti în prezenţa lui Dumnezeu, eşti stăpânit de o iubire activă pentru Mântuitorul, de dor mistuitor de a te împărtăşi mai deplin de viaţa dumnezeiască.
La Pelerinul rus, după câteva săptămâni de invocare a Numelui lui Iisus, rugăciunea ajunge să se rostească de la sine. Cei care recită această rugăciune au momente de extaz, când cuvintele rugăciunii încetează şi sunt înlocuite cu o simţire imediată a prezenţei şi a iubirii lui Dumnezeu. Dar, pentru marea majoritate, această experienţă este numai o scurtă licărire, nu o stare continuă. Totuşi, cum spune Sfântul Teofan Zăvorâtul, dintr-o practică îndelungată cuvintele vor veni de la sine pe limbă şi ele se vor rosti singure. Este minunat când această rugăciune răsună necontenit în abisul sufletului, fără voia conştientă a celui ce se roagă. Deci, în cele din urmă, Numele lui Iisus răsună de la sine şi dobândeşte ritmul respiraţiei. Numele preasfânt se lipeşte oarecum de suflu chiar şi în somn, împlinindu-se cuvintele din Cântarea Cântărilor: „Eu dorm, dar inima mea veghează” (5, 2).
Rugăciunea lui Iisus lucrează, pentru început, asupra minţii, potolind gândurile şi aducând-o într-o stare de tăcere şi de atenţie. Apoi, această rugăciune începe să câştige inima, trezind-o din somnul morţii şi umplând-o de o imensă pace în Dumnezeu. Dobândirea acestei rugăciuni este, pentru cei ce se roagă, un tovarăş intim şi prietenos, la bucurie şi la tristeţe. Rugăciunea inimii este o putere care înviorează sufletul şi alungă duhurile rele. Sfântul Ioan Scărarul zice: „Loveşte-l pe vrăjmaş cu Numele lui Iisus, chemându-L cât mai des, că nu există o armă mai puternică decât aceasta, pe pământ şi în ceruri”. Ea este un act de închinare lui Dumnezeu şi un focar care adună atenţia la un loc şi ne îngăduie să o păstrăm în prezenţa lui Dumnezeu. Devenit loc al prezenţei divine, plin de continuă bucurie duhovnicească, creştinul poate exclama fericit cu Sfântul Grigorie de Nazianz: „Pentru Tine, Doamne, trăiesc, vorbesc şi cânt!”.
Iubiţii mei,
Într-o lume cumplit învolburată şi tot mai mult rănită de violenţă, războaie, boli incurabile, sărăcie, calamităţi şi dureri, avem nevoie de siguranţă spirituală. Aceasta ne-o oferă Hristos, căci, aşa cum zice înţeleptul Solomon, „Turn puternic este numele Domnului” (Pilde 18, 10). Când ne punem încrederea în El, suntem „la adăpost” pentru că Iisus înseamnă „mântuitor”, unul care izbăveşte pe semenul său dintr-un necaz, de la înec, din foc sau din alt pericol de moarte. Stând în strânsă legătură cu Iisus şi chemându-L cât mai des, primim în adâncul fiinţei noastre un sentiment de siguranţă, după cum ne făgăduieşte: „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (In. 16, 23-24).
Astronauţii poartă cu ei propria lor atmosferă atunci când intră în spaţiul extraterestru. Într-o manieră asemănătoare, este posibil pentru creştin să-şi creeze în suflet propria sa atmosferă sau propriul climat, folosind constant Numele Dulcelui Iisus. Astfel, chiar dacă trăieşte într-o lume păcătoasă, el, fiind umplut şi întărit de har dumnezeiesc, va avea puterea să se împotrivească lumii păcatului care îl înconjoară. Când necazurile ne copleşesc, când prietenii ne părăsesc, când ispitele ne împresoară şi ne stăpâneşte jalea şi plânsul, Mântuitorul nostru este gata să ne vină în ajutor. Este suficient să cerem îndurarea Sa ca orbul Bartimeu şi să-I strigăm din toată inima: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Amin.
Predică la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci
(Întâia vestire a Patimilor – Marcu 8, 34-38 şi 9, 1)
Semnul Sfintei Cruci
Dreptmăritori creştini,
Sfânta Cruce este altarul de jertfă pe care s-a adus jertfa împăcării noastre cu Dumnezeu pentru a ne mântui sufletul. Tocmai de aceea, prin cuvintele Evangheliei ce s-a citit astăzi, Mântuitorul ne adresează o chemare dulce, zicând: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). Pe Hristos Îl urmăm renunţând la sinea noastră egoistă, suferind cu bucurie pentru El şi însemnându-ne adeseori cu semnul Sfintei Cruci.
Când ne închinăm recunoaştem importanţa Crucii şi, în acelaşi timp, se naşte în noi conştiinţa că am fost răscumpăraţi de Fiul lui Dumnezeu şi suntem chemaţi să-L urmăm pe El, oricât ne-ar costa acest lucru. De asemenea, când ne facem semnul Crucii mărturisim legătura noastră cu Hristos şi, totodată, ne exprimăm convingerea că, numai predându-ne Lui viaţa noastră, putem avea parte de darurile Jertfei Sale răscumpărătoare.
Iubiţi credincioşi,
Sfânta Cruce este un simbol preferat pentru credincioşii ortodocşi. Ea apare pe aproape toate lucrurile folosite în slujba lui Dumnezeu: biserici, altare, veşminte şi cărţi. În timpul Sfintei Liturghii, noi facem semnul Crucii de nenumărate ori. În pravila noastră personală, ne închinăm dimineaţa şi seara, înainte şi după rugăciunile noastre. Apoi, ne închinăm în ispite, în primejdiile fizice, înainte de a face o acţiune şi de a întreprinde ceva important. Obişnuinţa de a ne face semnul Crucii am moştenit-o de la părinţi şi strămoşi. Pentru noi, care am rămas în tradiţia creştinismului de la început, a ne închina înseamnă a ne face semnul Crucii.
Încă din primele veacuri creştine, credincioşii se însemnau cu semnul Crucii şi cu multă evlavie îl puneau pe lucrurile şi locaşurile lor de cult, arătând prin aceasta că cinstita Cruce este semnul prin care se recunosc închinătorii creştini. Cu crucea în mână sau pe piept, au mers spre mormânt sutele de mii de martiri ai religiei creştine. Semnul Crucii se vedea în catacombe şi despre el vorbesc atât de frumos scrierile vechi creştine. Scriitorul bisericesc Tertulian (†220) arată că „înainte şi în timpul treburilor, intrând şi ieşind, îmbrăcându-ne, şi înainte de culcare, noi ne însemnăm fruntea cu semnul Crucii”.
Sfânta Cruce este o puternică armă de biruinţă asupra diavolului şi asupra oricărei potrivnicii. Sfântul Antonie cel Mare (†356) spune unor filozofi elini: „Noi, în numele lui Hristos Cel răstignit, gonim pe toţi diavolii de care voi vă temeţi ca de nişte dumnezei. Unde se face semnul Crucii, slăbesc vrăjitoriile şi încetează farmecele”. O astfel de convingere avea şi Sfântul Chiril al Ierusalimului (†386), care zice: „Precum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa dracul fuge de Crucea care îi aminteşte că prin ea a fost biruit”. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur (†407) îndeamnă: „Faceţi semnul Crucii pe faţă şi pe inima voastră şi diavolul va fi biruit, pentru că în Cruce este sabia care l-a străpuns şi pumnalul care l-a rănit mortal”. Sfântul Chiril al Ierusalimului îl recomandă chiar şi împotriva vrăjmaşilor: „Pune credinţa în Cruce ca trofeu contra celor care se împotrivesc spuselor tale! Când vrei să discuţi cu cei necredincioşi despre Crucea lui Hristos, fă-ţi mai întâi cu mâna semnul Crucii lui Hristos şi tace cel ce ţi se împotriveşte”.
Mă întreb dacă am cugetat vreodată cât de bogat în înţeles este semnul Crucii, aşa cum îl facem noi, creştinii ortodocşi. Pentru a ne face semnul Crucii, noi unim cele trei degete de la mâna dreaptă (cel mare, arătătorul şi cel din mijloc), iar celelalte două le odihnim în palma mâinii. În primul rând, noi atingem fruntea, apoi pieptul şi imediat umărul drept şi cel stâng, zicând: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. La sfârşit, lăsăm mâna să cadă de o parte, în timp ce facem o cuviincioasă plecăciune.
Cele trei degete care se ating unul pe altul la vârful lor reprezintă Sfânta Treime: Dumnezeu Tatăl Care ne-a creat, Dumnezeu Fiul Care ne-a mântuit şi Dumnezeu Duhul Sfânt Care locuieşte în noi – Trei Persoane în Unul Dumnezeu, Sfânta Treime. Pe urmă, lăsăm celelalte două degete, care reprezintă cele două firi ale lui Hristos – omenească şi dumnezeiască – să cadă în palma mâinii spre a arăta că Fiul lui Dumnezeu „S-a coborât din cer” şi a devenit Om pentru a noastră mântuire. Iată, deci, că, făcându-ne semnul Crucii, ne amintim cine este Dumnezeu şi ce a făcut El pentru noi. De fiecare dată când ne închinăm, ne aducem aminte de marele preţ pe care Dumnezeu l-a plătit pentru a ne răscumpăra.
Prin semnul Sfintei Cruci, noi exprimăm, în acelaşi timp, răspunsul nostru la Jertfa lui Hristos. Aşezând mâna la frunte, promitem că prin ajutorul lui Dumnezeu ne vom strădui să-L cunoaştem pe El cu tot cugetul nostru. Aşezând mâna pe piept, făgăduim că scopul nostru în această viaţă va fi să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră. Apoi, aşezând mâna pe umărul drept şi pe cel stâng, promitem să-L slujim pe Dumnezeu din tot sufletul şi cu toată puterea noastră. În acest fel, împlinim marea poruncă biblică: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot cugetul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta” (Deut. 6, 5; Mt. 22, 37; Mc. 12, 30).
În cele din urmă, ne plecăm, spre a recunoaşte că noi şi toată făptura omenească se află sub stăpânirea şi îndrumarea lui Dumnezeu, în Care „trăim şi ne mişcăm şi suntem”, cum afirmă Sfântul Apostol Pavel în Areopag (Fapte 17, 28). Deci, semnul Sfintei Cruci, aşa cum obişnuim să-l facem noi, exprimă în mod elocvent şi plenar unele dintre cele mai esenţiale şi fundamentale învăţături ortodoxe ale Bisericii noastre: Sfânta Treime, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, porunca biblică a iubirii şi predarea sau supunerea noastră lui Hristos Care, prin Cruce, cum spune Sfântul Ioan Damaschin, „a subjugat moartea, a ispăşit păcatul strămoşilor, a distrus iadul, a dăruit Învierea şi a deschis porţile Paradisului”.
Săvârşit după rânduială, se poate afirma că semnul Crucii concentrează în el, cum s-a spus, miezul credinţei noastre şi este, oarecum, o învăţătură pe scurt a Legii creştine. „Făcându-mi dimineaţa semnul Sfintei Cruci, spunea un credincios preotului său, simt că îmi mărturisesc ceea ce este fundamental în credinţa noastră ortodoxă şi mă simt prins în Hristos, în Biserica Lui, ca mlădiţa în viţă”. Aceasta o simte orice creştin dreptmăritor, fie făcându-şi semnul Crucii, fie când se închină în faţa chipului ei. Simte legătura lui cu Hristos; simte că, prin Duhul Sfânt, se împărtăşeşte din viaţa şi din bunătatea lui Dumnezeu Care, în marea-I iubire pentru lume, ne-a dăruit pe Unul-Născut Fiul Său (cf. In. 3, 16); simte surparea distanţei, a despărţirii de Dumnezeu provocată de păcat, şi împăcarea prin Cel ce „ne-a împăcat prin Cruce” (Efes. 2, 16); se simte totdeauna ferit de Cel-Rău, prin acest semn, după cum şi cântă Biserica: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ai dat nouă!”.
Cei care nu fac semnul Crucii, arată că se ruşinează de Hristos Cel răstignit. De aceştia şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri (Mc. 8, 38). Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: „Nu vă ruşinaţi de Cruce, ca nu cumva şi Hristos să Se ruşineze de voi”. Cei care refuză semnul Crucii, nu numai că nu dau nicio importanţă sângelui lui Hristos vărsat pentru curăţirea păcatelor noastre, ci se feresc şi să-L recunoască pe El ca Fiul lui Dumnezeu, şi pe Dumnezeu ca Treime. Aceştia vor fi pedepsiţi, cum arată Sfântul Apostol Pavel: „Mulţi se poartă ca duşmani ai Crucii lui Hristos. Sfârşitul acestora este pieirea” (Filip. 3, 18-19). Cei care se ruşinează de Sfânta Cruce (ereticii), ignorând înţelesul textelor biblice, confundă semnul Crucii sau pecetea lui Dumnezeu cu „semnul fiarei” sau cu „pecetea lui Antihrist” (Apoc. 13, 16-18; 14, 9-11). Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, referindu-se la aceştia, afirmă: „Cel ce nu mărturiseşte mărturia Crucii, este de la diavolul”.
Iubiţii mei,
Cinstind Sfânta Cruce, noi nu cinstim lemnul, aurul, argintul sau materialul din care e făcută, ci Îl preamărim pe Mântuitorul lumii, Care „a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn” (I Pt. 2, 24) şi ne-a izbăvit din tirania iadului şi a morţii. Însemnându-ne chipul cu semnul Sfintei Cruci, primim putere fizică şi spirituală ca să biruim toate obstacolele şi ispitele vieţii, dar, în acelaşi timp, ne exprimăm convingerea că nu există odihnă fără osteneală şi nici biruinţă fără luptă.
Dacă venerăm cum se cuvine Sfânta Cruce şi ne închinăm cu acest semn binecuvântat, înseamnă că noi credem în înviere, şi dacă credem în înviere, avem certitudinea că dincolo de barierele mormântului ne vom întâlni cu Dumnezeul învierii. De aceea, Hristos „Cel întâi născut din morţi” (Apoc. 1, 5) încă de acum, în acest veac istoric, ne cheamă la El şi, prin glasul Evangheliei, ne spune: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). Amin.
