2. Extras din „Sfântul Irineu de Lyon, polemist şi teolog”

Vederea lui Dumnezeu şi îndumnezeirea omului

După Sfântul Irineu, episcopul de Lyon, corolarul soteriologic al întrupării este îndumnezeirea. În acest act nu intervine identitatea de substanţă dintre om şi Dumne­zeu, cum pretind doctrina gnostică a emanaţiei ori panteismul greco-roman, ci asistăm la o relaţie de asemănare, de similitudine cu Tatăl, prin desăvârşirea şi puritatea spirituală. Teoria îndumnezeirii se bazează pe adopţiunea divină. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul omului, ca omul să primească adopţiunea şi, prin Duhul Sfânt, să devină fiu al lui Dumnezeu, prin har. Omul orb din Evanghelie devine pentru Sfântul Irineu un simbol al lui Adam, care, după neascultarea sa, n-a fost în stare să-L vadă pe Dumnezeu, fiindcă s-a ascuns de El printre copacii grădinii (cf. Fac. 3, 8). Vindecarea omului născut orb este simbolul restaurării vederii (viziunii) lui Adam. Prin întrupare, Dumnezeul Care strigase lui Adam cel ascuns printre pomi vizitează omenirea şi o cheamă din ascunderea ei spre viziunea Sa, spre o tot mai deplină asemănare cu El[1].

Pe măsura progresului duhovnicesc, se realizează şi arătarea progresivă a lui Dumnezeu şi astfel se actualizează asemănarea pe care omul a primit-o în arvuna Duhului Sfânt. Această cale ascendentă către starea de om spiritual transcende diviziunile, scumpe gnosticilor, în oameni somatici, psihici şi pne­umatici. Un nou element scripturistic vine să îmbogăţească aici învăţătura despre cunoaşterea lui Dumnezeu: calitatea omului creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Această calitate se realizează plenar atât prin faptul întrupării, Fiul arătându-Se drept chipul desăvârşit al Dumnezeului nevăzut după care a fost creat omul, cât şi prin Pogorârea Duhului Sfânt, a Cărui arvună oferă omului posibilitatea progresului, a vieţii spirituale.

Acest progres spiritual al omului, ridicându-se, prin Duhul Sfânt şi Cuvânt, spre comuniunea cu Tatăl, primeşte la Sfântul Irineu un caracter eshatologic: „Dacă de acum, zice el, pentru a fi primit arvuna Duhului Sfânt, strigăm: «Avva, Părinte!» – ce va fi atunci când, înviaţi, Îl vom vedea faţă către faţă, când toate mădularele alergând în mulţime vor cânta cântare de biruinţă în cinstea Celui Care le va fi înviat din morţi şi le va fi dăruit cu viaţă veşnică?”[2].

Sfântul Irineu înţelege mântuirea drept vedere a lui Dumnezeu. El foloseşte această metaforă pentru a vorbi despre modul în care neamul şi indivizii umani se împărtăşesc de viaţa lui Dumnezeu. Pe de o parte, este adevărat că nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu şi să trăiască (cf. Ieş. 33, 20), fiindcă, în măreţia Sa, Tatăl rămâne necunoscut. Pe de altă parte, în iubirea Sa, Tatăl îngăduie celor care Îl iubesc să-L vadă. Aceasta depăşeşte puterea umană şi este adevăratul dar al lui Dumnezeu[3], Care vrea să ofere vederea Sa oamenilor, după planul voinţei Sale celei sfinte. De la noi se aşteaptă să-L ascultăm[4] şi să-L slujim pe El în sfinţenie şi dreptate[5]. Slava noastră este să perseverăm în slu­jirea Lui[6]. Chiar şi atunci, viziunea este un lucru progresiv.

În istoria umană au existat diferite trepte ale vederii. El a fost văzut atunci prin Duh, în chip profetic; vederea profetică a fost prin vălul cuvintelor, al vedeniilor şi al lucrurilor. El este văzut acum prin Fiul, în mod adoptiv; vederea adoptivă este prin vălul trupului şi al Scripturii. El va fi văzut în împărăţia lui Dumnezeu, în mod patern; atunci toate vălurile vor fi ridicate, şi Tatăl Se va lăsa pe Sine să fie văzut faţă către faţă. Există, de asemenea, trepte ale vederii (viziunii) în viaţa fiecărei persoane pe care Duhul o pregăteşte pentru Fiul şi Fiul o conduce la Tatăl. Tatăl îi dă nestricăciunea vieţii veşnice, pe care omul o primeşte prin însuşi faptul că-L vede pe Dumnezeu[7].

Acest pasaj este extrem de bogat într-un conţinut doctrinar pe care Sfân­tul Irineu îl dezvoltă în altă parte. Primul lucru care ne izbeşte este faptul că vederea lui Dumnezeu în Împărăţia cerurilor comunică viaţa veşnică, făcându-l pe om nestricăcios. Faţa lui Dumnezeu, pe care n-o putem vedea fără a muri, devine izvorul vieţii în veacul viitor. „Deci, oamenii, zice Sfântul Irineu, vor vedea pe Dumnezeu ca să fie vii, făcuţi nemuritori prin vedere şi că­lătorind până la Dumnezeu”. Puţin mai sus, el remarcă într-un pasaj care ne-a parvenit în textul original: „Este imposibil să fii viu fără viaţă. Deci, existenţa vieţii provine din împărtăşirea de Dumnezeu. Însă a te împărtăşi de Dum­nezeu înseamnă a-L cunoaşte [textul latin zice: videre, a vedea] şi a te bucura de bunătatea Lui”[8].

Care este deci natura acestei viziuni? A-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a fi întru Dumnezeu, întocmai precum a vedea lumina înseamnă a fi întru strălucirea ei. La fel cum strălucirea luminii vivifică, tot aşa vivifică şi stră­lucirea lui Dumnezeu. Cei ce Îl văd pe Dumnezeu se împărtăşesc de viaţă. Aceasta ridică întrebarea dacă vederea lui Dumnezeu ne este dată prin natu­ră, la fel cum ne este dat văzul. Sfântul Irineu ne asigură cu insistenţă de faptul că darul dumnezeiesc al acestei vederi mântuitoare este gratuit şi că Dumnezeu dă vedere cui voieşte, când voieşte şi precum voieşte. Totuşi, mai este ade­vărat că vederea aceasta a făcut parte din planul originar pentru noi, acum restaurat prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos.

Trebuie să purtăm în minte faptul că, întocmai precum vederea lui Dum­nezeu este un lucru progresiv, tot aşa este şi intrarea întru plinătatea vieţii. Nu se poate trăi fără viaţă, existenţa fiinţei create depinzând de împărtăşirea de Dumnezeu, şi aceasta înseamnă să-L vezi şi să guşti din darul bunătăţii Sale. Cine se împărtăşeşte din Dumnezeu, acela trăieşte din ce în ce mai deplin. Ierarhul de Lyon rezumă gândirea sa despre vederea lui Dumnezeu în acest faimos pasaj: „Slava lui Dumnezeu este omul viu, în timp ce viaţa omului este vederea lui Dumnezeu. Deci, dacă arătarea lui Dumnezeu prin creaţie dăruieşte viaţă la tot ce locuieşte pe pământ, cu atât mai mult arătarea Tatălui prin Cuvânt comunică viaţă celor care-L văd pe Dumnezeu”[9]. Aceasta ne readuce, aşadar, la cele trei trepte ale vederii, arătate de către Sfântul Irineu: vederea profetică în Duhul Sfânt, vederea adoptivă în Fiul întrupat, vederea paternă în veacul viitor.

După cum slava lui Dumnezeu este omul viu, tot aşa însăşi viaţa noastră este vederea lui Dumnezeu. Creaţia şi revelaţia au roluri în aceasta. Creaţia însăşi, care include viaţa ce se dăruieşte, este o revelaţie a lui Dumnezeu. Viaţa însăşi este darul lui Dumnezeu, pentru că ea vine fie prin creaţie, fie prin darul mântuitor adus de către Cuvântul întrupat şi înviat. Ultimul dar este plinătatea vieţii. Sfântul Irineu spune că Cel necunoscut S-a făcut cunoscut prin vederea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu. El înţelege adevărata gnoză în sensul că Dumnezeu, Care este necunoscut după măreţia Sa, este sesizat în comuniune şi în viziune potrivit iubirii Sale.

În timp ce Tatăl a rămas nevăzut, Cuvântul a arătat strălucirea Tatălui în limitele modului în care El a ales să facă această manifestare. Profeţii ve­deau ceea ce nu era încă prezent, de exemplu pe Cel nepătimitor, şi Îl pro­clamau pătimitor, iar pe Cel Ce era în ceruri ei Îl înfăţişau coborât „în ţărâna morţii”. Lucrurile care aveau să fie văzute ei le vedeau de pe acum, cele care aveau să fie auzite ei le predicau acum cu cuvânt. Când, pe Muntele Sinai, Moise avea să vadă faţa lui Dumnezeu, Acesta îi spune să stea pe vârful stâncii şi va fi acoperit cu mâna divină, căci „omul nu poate vedea faţa Mea şi să trăiască” (Ieş. 33, 20-22). Omul va vedea pe Dumnezeu întru­pat. Profeţii nu vedeau propriu-zis faţa lui Dumnezeu, ci iconomiile şi mis­terele prin care oamenii Îl vor vedea, într-o zi, pe Dumnezeu[10].

Vederea de pe muntele Sinai îşi găseşte desăvârşirea, plenitudinea pe Muntele Tabor, unde Moise şi Ilie, care au avut şi ei o vedere figurativă a lui Dumnezeu, apar alături de Hristos transfigurat. Astfel, vederea profetică era deja o împărtăşire de starea finală, de nestricăciunea veacului viitor, care se descoperă în Schimbarea la Faţă a lui Hristos, „în împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere”[11].

Pentru Sfântul Irineu, cea de-a treia treaptă, cea a vederii paterne, vedere proprie fericiţilor, se exprimă în arătarea lui Hristos la Schimbarea la Faţă, transfigurat de lumina care este izvorul vieţii nestricăcioase a veacului viitor. El zice: „Cuvântul S-a făcut trup, pentru ca tot ce există să-L poată vedea … pe Regele său; şi, de asemenea, pentru ca lumina Tatălui să se reverse pe trupul Mântuitorului nostru şi din trupul Său să vină până la noi, ca omul să ajungă astfel la nestricăciune, fiind îmbrăcat cu lumina Tatălui”[12].

Teologii bizantini vor vorbi adeseori despre Schimbarea la Faţă şi despre lumina Taborului, vrând prin aceasta să ne transmită frumoasa lor învăţătură despre vederea lui Dumnezeu. Această temă a transfigurării taborice apare şi la Sfântul Irineu, pusă în legătură cu vederea veacului viitor, când omul Îl va vedea pe Hristos în slava Sa şi se va împărtăşi din lumina Dumnezeului Celui nevăzut, primind, prin ea, starea de nestricăciune, adică îndumnezeirea. Căci, „dacă Cuvântul S-a făcut om, e pentru ca oamenii să poată deveni dumnezei”[13], va zice ierarhul lyonez. Aceste cuvinte vor fi repetate de către Sfinţii Părinţi şi teologi din veac în veac[14]. Prin Logos, suntem dumnezei şi fii ai Celui Preaînalt. Episcopul de Lyon aminteşte cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan, care afirmă că cei ce cred au puterea să devină fiii lui Dumnezeu[15]. Conferindu-ne adopţiunea, Mântuitorul S-a făcut ceea ce suntem, pentru ca noi să devenim ceea ce este El Însuşi[16]. Logosul întrupat a unit deci pe Dumnezeu cu omul, după hotărârea Tatălui. În felul acesta, omul ajunge părtaş al lui Dumnezeu – „particeps Dei”[17]. Tranziţia de la om la Dumnezeu a fost posibilă prin aceea că Dumnezeu S-a coborât la om în persoana Logosului, Care posedă două naturi, divină şi umană, naturi ce nu distrug, ci menţin unitatea Per­soanei divine[18]. Astfel, Hristos este Dumnezeul întrupat în chip şi viaţă de om, pentru a mântui omul şi a-i reda frumuseţea dintâi, pierdută prin păcatul adamic[19].

Unii dintre creştinii şi gnosticii contemporani Îi reproşau lui Dumnezeu că ei n-au fost creaţi dumnezei. Erau oameni fără minte. Dumnezeu, nepizmaş, le-a zis: „Voi sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fiii Celui Preaînalt” (Ps. 81, 6), dar incapabili să ducă puterea dumnezeirii. El a adăugat: „Dar voi, ca oameni, veţi muri” (Ps. 81, 7). Deci, generozitate din partea lui Dumnezeu, neputinţă din partea oamenilor. În dragostea Sa, Dumnezeu va triumfa asupra substanţei naturii. Era necesar ca întâi să apară această natură (generală), ca, pe urmă, tot ce e muritor să fie biruit şi absorbit de nemurire, ce e stricăcios de nestricăciune (II Cor. 5, 4; I Cor. 15, 53), iar omul să ajungă la chipul şi ase­mănarea lui Dumnezeu, după ce a cunoscut binele şi răul[20].

Omul nu poate fi îndumnezeit imediat după creaţie, deoarece se află într-o natură muri­toare, refuzând ascultarea faţă de Creator. Trebuie ca mai întâi omul să fie om şi apoi să participe la slava lui Dumnezeu. „Dacă eşti opera lui Dumnezeu, aşteaptă cu răbdare mâna Artistului tău, Care face totul la vremea potrivită pentru tine, care ai fost creat. Prezintă-I o inimă maleabilă şi docilă şi păs­trează chipul pe care ţi l-a dat acest Artist, având în tine apa care vine de la El şi fără de care, uscându-te, înlături întipărirea degetelor Sale. Păstrând această conformaţie, vei urca la desăvârşire, căci, prin arta Lui, Dumnezeu va fi ascuns lutul din tine. Mâna Lui a creat fiinţa ta şi tot ea te va îmbrăca în aur pur şi în argint pe dinăuntru şi pe dinafară şi te va împodobi în aşa fel, încât Regele Însuşi se va îndrăgosti de frumuseţea ta”[21]. Deci, îndumnezeirea e o stare de continuă ascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu şi de păstrare intactă a chipului şi a conformaţiei de la început.

Îndumnezeirea fiinţelor create este împărtăşirea desăvârşită de viaţa di­vină. Această împărtăşire se exprimă cel mai bine prin vederea luminii. „A vedea lumina – zice Sfântul Irineu – înseamnă a fi în lumină şi a te împărtăşi de strălucirea ei. Tot aşa, a vedea pe Dumnezeu înseamnă a fi în El şi a te împărtăşi de strălucirea Lui dătătoare de viaţă. Astfel, cei ce-L văd pe Dum­nezeu se împărtăşesc de fapt de viaţă”[22].

Ideea de lumină are rol principal în soteriologia Sfântului Irineu. Prin bunătatea, dragostea şi puterea Sa, Dumnezeu poate acorda oamenilor privi­legiul de a-L vedea, căci omul singur n-are capacitatea de a realiza acest lucru. Văzut prin profeţi, apoi prin Fiul, Dumnezeu va fi văzut în Împărăţia cerurilor la modul părintesc. Cei ce văd pe Dumnezeu sunt în Dumnezeu şi participă la măreţia Lui străluminoasă. Primind viaţă din viaţa Lui, merg până la Dum­nezeu, graţie Duhului Care răspândeşte tot felul de haruri[23].

Când eşti părtaş la această viaţă, înţelegi cuvintele Domnului: „Eu am venit ca (lumea) viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (In. 10, 10). Pentru Sfân­tul Irineu, ca şi pentru Clement Alexandrinul, „participarea la înnoirea, puritatea şi nemurirea Omului-Hristos aduce tinereţe, frumuseţe, puritate şi îndumnezeire”[24]. Acesta e dinamismul vieţii neîngustate de păcat, care îţi oferă o perpetuă mişcare în bine şi te face fericit. Fericirea se prezintă Sfân­tului Irineu ca un progres infinit al omului şi ca o arătare crescândă a lui Dumnezeu. „Chiar şi în lumea viitoare, zice el, Dumnezeu va învăţa pururea, şi omul va deprinde mereu cele ale lui Dumnezeu”[25].

 

Note:

[1] Sfântul Irineu de Lyon, Contra ereziilor (Adversus haereses), III, 19, 1; III, 18, 7; V, 15, 3-4. Textul pe care l-am utilizat este din Irénée de Lyon, Contre les hérésies, în «Sources Chrétiennes», publicată în cinci cărţi: cartea I, vol. 263, Paris, 1979; cartea a II-a, vol. 211, Paris, 1974; cartea a III-a, vol. 210, Paris, 1974; cartea a IV-a, vol. 100, Paris, 1965; cartea a V-a, vol. 152, Paris, 1969, verificând totul pe textul grecesc.

[2] Contra ereziilor, V, 8, 1.

[3] Ibidem, IV, 20, 5.

[4] Ibidem, IV, 20, 1.

[5] Ibidem, IV, 20, 4.

[6] Ibidem, IV, 14, 1.

[7] Ibidem, IV, 20, 3.

[8] Ibidem, III, 20, 5.

[9] Ibidem, IV, 20, 7.

[10] Ibidem, IV, 20, 9.

[11] Ibidem, IV, 20, 2.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem, V, Praef., col. 1035.

[14] Transfigurarea harică a credinciosului, prin conlucrarea cu energiile necreate, merge în Ortodoxie până la starea de „îndumnezeire”, care este, de fapt, dogma ortodoxă. Sfinţii Părinţi, cum ar fi: Sfântul Irineu, Sfântul Atanasie, Sfântul Chiril, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama, reiau şi adâncesc ideea că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină „dumnezeu după har” (Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 224-225).

[15] Contra ereziilor, III, 19, 1.

[16] Ibidem, V, Praef., col. 1120.

[17] Ibidem, IV, 20, 4; IV, 28, 2.

[18] Ibidem, IV, 33, 2-4; III, 16, 18.

[19] Ibidem, III, 18,7; V, 21, 1.

[20] Ibidem, IV, 38, 4.

[21] Ibidem, IV, 39, 2.

[22] Ibidem, IV, 2, 5.

[23] Ibidem, IV, 20, 5-6.

[24] Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 1985, p. 464.

[25] Contra ereziilor, II, 28, 2-3.