Etosul monastic românesc
Monahismul creştin sub forma eremitică (sihăstrească) şi chinovială (obştească), şi-a făcut apariţia pe meleagurile actuale ale patriei noastre concomitent cu formarea poporului român şi răspândirea creştinismului în Dacia.
Legăturile dintre ţinuturile dobrogene şi vestitele centre monahale din Palestina şi Egipt au contribuit şi la răspândirea monahismului în spaţiul carpato-dunărean. Viaţa creştină se dezvoltase considerabil şi, în curând, s-a făcut simţită necesitatea unei organizări eclesiastice, organizare care a dus, în cele din urmă, la înfiinţarea Episcopiei de Tomis. Prin urmare, viaţa monahală pe teritoriul acestei „eparhii” trebuie să fi existat înainte de apariţia ei, căci iluştrii săi ierarhi au desfăşurat o activitate intensă pe tărâm religios, modul lor de viaţă fiind exemplar.
Personalităţile de seamă ale monahismului nostru primar, ca Sfântul Teotim I al Tomisului (†410), Sfântul Ioan Casian (†435), Sfântul Dionisie Exiguul (cel Smerit) (†545), „călugării sciţi” (sec. VI) au trăit în aşezăminte monahale de înalt nivel spiritual, având un rol remarcabil în răspândirea şi întărirea credinţei creştine.
Secol după secol, facilitat şi de împrejurările istorice, monahismul s-a extins la nordul Dunării, în Codrii Vlăsiei, în Carpaţi şi peste Carpaţi, în Moldova şi în Podişul Transilvaniei, ajungând, prin secolele X-XII, în toate zonele ţării noastre, de la Hodoş-Bodrog (Banat) până în nordul Bucovinei, de la Tomis şi Niculiţel până dincolo de Sighetul Marmaţiei.
În Moldova, monahismul s-a răspândit prin secolele X-XI, venind atât din Dobrogea şi Munţii Buzăului, cât şi direct din Bizanţ, cu care Moldova avea strânse legături spirituale prin călugării şi episcopii misionari care mergeau până în centrul Europei.
În Transilvania, monahismul a pătruns atât prin Banat, cât şi direct din Ţara Românească şi Moldova, prin călugării misionari trimişi de Patriarhia de Constantinopol şi prin legăturile frăţeşti dintre românii care populau ambii versanţi ai Carpaţilor din timpuri străromâne.
În teritoriile intracarpatice, îndată după anul 1000, voievodul Ohtum a ridicat o mănăstire cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul” în cetatea Morissena din Banat, în care au fost aduşi „călugări greci”, adică ortodocşi, în frunte cu un egumen. În aceeaşi perioadă, s-au întemeiat şi alte mănăstiri ortodoxe în Transilvania.
Există, prin urmare, documente care confirmă existenţa unei vieţi monahale în România înainte de venirea Sfântului Nicodim la noi (sec. XIV), deci înainte de fondarea marilor mănăstiri româneşti: Vodiţa, Tismana, Cozia, Prislop, Neamţ etc.
O bună parte dintre mănăstirile româneşti din teritoriile intracarpatice existente în secolele XIV-XV şi-au continuat existenţa până târziu, iar altele dăinuiesc şi în prezent: Prislop, Râmeţ, Nicula etc. La acestea s-au adăugat între timp mănăstirile Lancrăm (sec. XVI), Topliţa, Moisei (sec. XVII), şi Sâmbăta de Sus, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu (†1714) ş.a. În afară de acestea, în Transilvania au existat aproximativ 200 de schituri din lemn, ridicate din evlavia şi dărnicia credincioşilor de aici. Se ştie însă că acestea au fost distruse cu tunurile sau incendiate din ordinul generalului austriac Bukow, între anii 1761-1762. Prin acest act duşmănos faţă de poporul român oprimat, practic viaţa monahală ortodoxă din Transilvania a încetat pentru un timp. Credincioşii români din Ardeal care doreau să se călugărească treceau Carpaţii pentru a intra în mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova.
Domniile lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş în Moldova, şi cele ale lui Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu în Muntenia reprezintă, pentru cele două ţări române, epoca de glorie a organizării şi dezvoltării vieţii monahale pe toate planurile: arhitectonic, artistic, cultural etc.
O epocă de reîmprospătare a vieţii spirituale în istoria monahismului românesc o reprezintă, desigur, Cuviosul Paisie de la Neamţ (†1794). Prin viaţa sa duhovnicească şi prin toată osteneala depusă în slujba monahismului, el a reuşit să renască acea orientare a monahismului de tradiţie patristică şi isihastă (athonită) în majoritatea mănăstirilor româneşti din vremea sa şi de atunci până în zilele noastre. Trebuie să precizăm că reorganizarea monahismului românesc făcută de către Sfântul Nicodim de la Tismana, de către Sfântul Paisie de la Neamţ, de către Sfântul stareţ Gheorghe şi de către Sfântul Calinic de la Cernica s-a transmis în toate mănăstirile din România.
Mănăstirile noastre sunt vetre de cultură şi oaze de spiritualitate în care găsesc mângâiere cei necăjiţi şi alinare cei căzuţi. Ele reprezintă cele mai preţioase documente în piatră şi cărămidă, în marmură şi bronz, care duc peste veacuri amintirea celor mai importante evenimente din istoria ţării. Cultura şi civilizaţia neamului românesc pot fi înţelese prin existenţa călugărilor, a acestor îngeri în trup sau „vulturi împiedicaţi să zboare”, cum le zicea marele poet Tudor Arghezi în volumul „Ochii Maicii Domnului”. Mănăstirile sunt adevărate semne care ne amintesc de timpul de luptă pentru lege şi moşie. Ele sunt, în acelaşi timp, şi monumentele de artă în care s-au săpat cu litere de aur numele, datele,virtuţile, generozitatea şi întregul trecut al nostru, ducând faima României peste graniţe.
Mănăstirile şi monahii au creat, au păstrat şi au continuat să creeze şi să păstreze marile comori artistice. Arhitectura, sculptura, pictura, argintăria, caligrafia, muzica, ceramica şi istoria îşi trag seva din vetrele monastice, adevărate vistierii ale ştiinţei şi artei. Atât călugării cât şi călugăriţele au ţesut, au cusut şi au brodat dvere (perdele de altar), veşminte preoţeşti şi domneşti, epitafe care constituie astăzi capodopere ale broderiei artistice cu o valoare universală. Aceşti atleţi ai lui Hristos, dând dovadă de o răbdare şi migală admirabile, tălmăceau şi copiau nu numai Sfânta Scriptură şi cărţi de slujbă sau opere ale clasicilor greci şi latini, ci şi documente, hrisoave, acte domneşti, anale şi cronici cu evenimentele remarcabile din istoria neamului.
Profesorul Nicolae Cartojan, în „Istoria literaturii române vechi”, menţionează că aşezămintele monahale au fost singurele focare de cultură şi lumină de unde, prin manuscrise şi tipărituri, s-a răspândit cartea în popor. În pridvoarele mănăstirilor au luat fiinţă primele şcoli în limba română şi s-a conturat ideea de conştiinţă naţională a poporului nostru. Tot aici s-au format dieci, grămătici, caligrafi, copişti, miniaturişti care, cu pană de gâscă, aşterneau splendide idei pentru zidirea sufletească a credincioşilor. În mănăstirile domneşti se copiau manuscrise cu esenţe de plante care, apoi, se înfrumuseţau cu miniaturi şi frontispicii, ce constituie dovezi elocvente ale geniului artistic autohton[1]. Din toate cele arătate se vede limpede că nu putem exclude monahismul din viaţa culturală şi socială a poporului nostru.
Monahul român e în permanenţă un martir, pentru că zilnic renunţă la toate cele despre care Sfântul Apostol Pavel afirma că „sunt îngăduite, dar nu sunt de folos” (cf. I Cor. 6, 12). Prin aceasta, el întâmpină nevoile altora fiind, într-adevăr, omul pentru oameni. Răspunzând chemării lui Hristos la maximalismul credinţei, el poate, asemenea Sfântului Evanghelist Ioan, să se întoarcă spre oameni şi să spună ceea ce a văzut întru Dumnezeu (cf. I In. 1, 1-3). Prin tot ceea ce este şi făptuieşte, călugărul autentic reprezintă o mărturie prin excelenţă a lucrurilor viitoare, un apostol al desăvârşirii evanghelice. De două milenii, pământul României, leagăn atât de important al spiritualităţii, este luminat, în întregime, de lumina călugărilor, aceşti maeştrii extraordinari ai ştiinţei experimentale, care învaţă arta rafinată a trăirii după absolutul Evangheliei.
În liniştea mănăstirilor, la şcoala acestor dascăli, învăţaţi în mod nemijlocit de către Dumnezeu, se împlineşte încet naşterea noii creaturi. Putem afirma că, cel puţin aici, împotriva tuturor adversităţilor lumii, se afirmă şi se realizează, în diferite grade, această metanoia de care vorbeşte Sfânta Evanghelie, această metamorfoză a celei de-a doua naşteri (cf. In. 3, 5). Tot creştinul poate să vadă în monahism „inima Bisericii” şi să înveţe de la el că Împărăţia lui Dumnezeu nu-i cade nimănui de-a gata, ci se câştigă numai printr-o luptă conştientă de ţintele ei şi purtată cu încordarea tuturor puterilor.
Consider că cea mai mare grijă a Bisericii noastre trebuie să fie nu atât pentru înmulţirea mănăstirilor şi a schiturilor, cât pentru adâncirea vieţii duhovniceşti a acelora ce sunt în mănăstire. Iată ce spune Părintele Petroniu Tănase, stareţul Schitului românesc „Prodromu” din Sfântul Munte Athos: „S-au restaurat mănăstirile, Dumnezeu le-a pregătit pentru ca să nu mai aibă călugării de lucrat la ele şi să se ocupe cu adâncirea vieţii duhovniceşti. Au acum Filocaliile care mai înainte nu erau nici la facultate, nici la mănăstiri nu se ştia de ele. Acum avem la îndemână un noian de cărţi. Dacă oamenii sunt îndrumaţi să se hrănească din hrana aceasta tare a Sfinţilor Părinţi, rodul vine îndată”[2].
Numai printr-o integrală aplicare a regulamentelor vieţii monahale se va putea obţine acea unitate de direcţie sufletească atât de necesară pentru a restabili autoritatea dominantă a monahismului şi a legitima astfel aşteptările şi încrederea societăţii noastre. Atunci, poate, adevăraţii monahi vor fi scutiţi de epitetele injurioase ale unora, de ironia îngăduitoare a altora, ori de acel sentiment de jignitoare compasiune manifestat de către toţi aceia care nu vor să vadă în bieţii călugări decât nişte învinşi ai vieţii sau tălăzuite epave omeneşti.
Vorbind despre viitorul mănăstirilor româneşti, Părintele Paisie Olaru (†1990), marele duhovnic de la Schitul Sihla, spunea: „Dacă ucenicii şi urmaşii noştri nu vor iubi Biserica, nici sfintele slujbe după rânduială, nici rugăciunea, postul şi milostenia, şi vor trăi în neunire, în robia grijilor pământeşti şi în uitare de Dumnezeu, atunci viitorul mănăstirilor noastre va fi din ce în ce mai întunecat şi viaţa duhovnicească va decădea tot mai mult. Să ne rugăm lui Dumnezeu să binecuvânteze mănăstirile noastre şi pe viitor cu stareţi, duhovnici şi călugări din ce în ce mai buni”[3].
Prin râvna lor, după cuceriri noi în împărăţia fără hotare a sufletului şi prin entuziasmul ofensivei lor duhovniceşti, monahii noştri vor reuşi tot mai mult să îmbisericească pornirile individualiste şi sectare şi să capteze setea religioasă a obştii credincioase în albia Bisericii străbune .
Note:
[1] Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980, p. 33-35.
[2] Pr. Constantin Coman, Frânturi de dialog cu Părintele Petroniu Tănase, în «Vestitorul Ortodoxiei», V (1993), nr. 105, 15 noiembrie, p. 3.
[3] Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. II, Ed. Episcopiei Romanului, Roman, 1988, p. 523.
