Mama Bisericii
Maica Domnului este aceea care, prin viaţa sa neprihănită, a pregătit ospăţul împăcării noastre cu Dumnezeu. Ea este Mireasa Duhului Sfânt, care L-a purtat în pântece pe Acela Care ne-a deschis raiul şi ne-a dăruit Împărăţia cerurilor, pe Hristos Cel Care „cu sângele Său... ne-a curăţit ca să slujim Dumnezeu¬lui Cel viu” (cf. Evr. 9, 12-14). Zadarnic au dorit drepţii Vechiului Testament să-L vadă pe Izbă¬vitorul Cel făgăduit, Care să zdrobească pe şarpele cel cumplit! Zadarnic au curs râurile sângelui de ţapi şi de viţei în curţile templului lui Solomon! Pământul se putea tângui despre Dumnezeul pierdut: „L-am căutat, dar nu L-am aflat. L-am strigat, dar nu mi-a răspuns!” (Cânt. 5, 6).
Însă aşteptarea şi nădejdea proorocilor şi a drepţilor se împlineşte, că zorile mântuirii se arată prin Sfânta Fecioară din Nazaretul Galileii. De aceea o numeşte Biserica „luceafăr de dimineaţă”. Căci precum luceafărul vesteşte apropiata venire a soarelui, tot aşa naşterea Fecioarei a vestit apropiata venire în lume a Soarelui dreptăţii, Hristos-Domnul. Isidor Glavas, Mitropolitul Tesalonicului (†1397), spune despre Fecioara: „Întregului popor sfânt de după ea îi este renaştere, viaţă adevărată şi lucire de lumină. Ea pururea va revărsa unele ca acestea Prealăudata, până când va străluci lumina cea mare şi ultimă şi nea-propiată, care a fost Fiul acestei mari Născătoare, Fiică, Maică şi Fecioară”.
În organismul de suflete, adică în Biserică, locul central îl ocupă Maica Domnului, cum s-a întâmplat şi la Cincizecime, când a stat în mijlocul Apostolilor. Ea este cea mai unită cu Hristos. Ea a fost centrul micului organism de suflete, al nucleului care a primit cel dintâi pleni¬tudinea harurilor şi darurilor destinate Bisericii peste tot, şi ea va rămâne mai departe acest centru al Bisericii. Dacă Hristos ni Se dă prin Biserică, se poate spune că ni Se dă şi prin ea, unită şi apropiată de Hristos, în Biserică, fără asemănare, mai mult decât toate mădularele Bisericii. Dacă Biserica este Trupul lui Hristos, ea este inima lui Hristos, este centrul vieţii create, punctul de întâlnire a pământului cu cerul.
Anul liturgic al Bisericii noastre începe de la l septembrie, iar în această primă lună a anului sărbătorim Naşterea Maicii Domnului. Luna de încheiere a anului bisericesc, august, cuprinde sărbătorirea mutării la cer a Maicii Domnului, sau Adormirea ei. Aşadar, anul bisericesc începe şi se încheie cu sărbătorirea celei ce este Maica Bisericii. De aceea şi miezul cântărilor cu care naşterea ei este preamărită ne aminteşte de cele pe care le auzim doar la Crăciun, la Naşterea Fiului ei: „Aceasta este ziua Domnului; bucuraţi-vă, popoare..., căci astăzi e începătura bucuriei a toată lumea”, astăzi „este începutul mântuirii, bucuraţi-vă, popoare!”. Sunt expresii ale evlaviei cuvenite Stăpânei cereşti care ne-a prilejuit mântuirea.
Filaret, Mitropolitul Moscovei, cunoscător profund al scrisului vechi orto-dox, afirmă cu hotărâre că Maica Domnului nu doar se roagă pentru noi, ci şi revarsă din ea însăşi în noi puterea dumnezeiască a Fiului ei. Vorbind despre rolul ei de centru al Apostolilor şi al Bisericii ce se năştea, Ierarhul Filaret zice: „De ce stăteau Apostolii în jurul Maicii Domnu¬lui? Pentru simpla dorinţă de a se ruga împreună? Hotărât, nu! Dacă vasul care a conţinut un mir, îi conservă mireasma şi după ce acesta a fost retras din el, şi continuă până la un anumit grad să exercite acţiunea mirului însuşi, cu cât mai mult cea care fusese vasul dumnezeirii în timpul întrupării, nu trebuia să fie îmbibată pentru eternitate de mireasma dumnezeiască a harului Celui al Cărui nume e «mireasmă revărsată»?” (Cânt. 1, 2).
Aceasta era forţa prin care aduna pe toţi în jurul ei, era „forţa Celui Ce locuia în ea totdeauna duhovniceşte şi dumnezeieşte”. De aceea, după înălţarea Mântuitorului la cer, „ea deveni centrul profund al unităţii lor”, declinând, totuşi, din pricina smereniei, orice putere asupra adunării lor. Dar când se ridică la cer, vălul de smerenie sub care se ţinea acoperită căzu, şi ea a fost văzută apărând în chip minunat şi triumfător ca „forţa centrală a Bisericii”, asemenea soarelui ce se ridică dimineaţa pe cer, după ce a stat noaptea acoperit. Ea şi azi întinde harul care i-a fost apropiat şi puterea ei binefăcătoare asupra a tot ceea ce face Biserica.
Maica Domnului, cu privirea ei blândă de Mamă iubitoare, pătrun¬de inimile noastre şi le mişcă. Ea ne ajută să aflăm calea pocăinţei, mângâie suferinţele, ne întăreşte în credinţă şi insuflă în inimi hotărâri sfinte, întemeiate pe iubire. Ea este călăuza cea mai sigură a inimilor spre Hristos. Cine o are pe Maica Domnului Îl are şi pe Dumnezeu în inima sa. Unde Maica Domnului lipseşte, acolo temelia mântuirii este primejduită. Cel care şi-a legat sufletul de ea nu e cu putinţă să piară. Sfântul Ioan Damaschin spune: „A se preda ei cineva înseamnă a se îmbrăca în armura harului pe care Dumnezeu îl dă acelora pe care îi lasă să ajungă la fericire”.
Este admirabil rolul Fecioarei Maria, nu numai în viaţa lui Hristos, dar şi în viaţa creştinilor, căci ea este Mama, Împărăteasa şi Mijlocitoarea noastră, înălţată cu trupul şi cu sufletul la cer. Ea ocupă, în virtutea prerogativelor dobândite în viaţa pământească, un rol intermediar între Hristos şi lume. Hermann de Tournai (†1137) o numeşte collum Ecclesiae (gâtul Bisericii). Ea este „între Hristos şi Biserică” va spune Sfântul Bernard. Aşa cum gâtul uneşte capul cu corpul şi le serveşte spre comunicare reciprocă şi indispensabilă, tot aşa Maica Preacurată uneşte Capul Bisericii - pe Fiul ei Iisus - cu fiii ei mistici, fiind plină de dragoste şi nepărtinitoare mijlocitoare.
Nu este muritor, oricât de supus păcatului, care să nu poată nădăj¬dui ajutor prin mijlocirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, dacă el vrea şi se hotărăşte, cu tărie şi pentru totdeauna, să o rupă cu păcatul. Căci, oricât de străină este de orice păcat, Preacurata noastră Mamă ştie că Fiul ei a pătimit şi a murit pentru păcatele noastre, pentru ca fiecare dintre noi să poată scăpa din robia păcatului. Este de ajuns, deci, să ne îndreptăm ruga spre ea, Maica iubitoare a noastră a tuturor, şi, fără îndoială, că vom obţine harul pocăinţei şi al întoarcerii de pe calea păcatului, pe care noi ne-am rătăcit.
În toate nevoile şi trebuinţele noastre din această viaţă trecătoare putem să-i cerem: tămăduire de boli, iertare de greşeli, ajutor în activitatea noastră, în călătorie, în greutăţile noastre, tărie împotriva tuturor necazurilor şi nenorocirilor, tot ce ne trebuie pe parcursul călătoriei noastre pe acest pământ. Una din ipostazele ei cele mai înduioşătoare este aceea de Maică îndurerată, aşa cum este zugrăvit în canonul numit „al Crucii şi al Născătoarei de Dumnezeu”. Această situaţie o apropie cel mai mult de fecioarele şi femeile îndurerate, de mamele greu încercate prin pierderea copiilor lor. De aceea, este reprezentată în iconografie ca „Maică milostivă”, iar în imne credincioşii se roagă: „Ceea ce eşti izvorul milei, învredniceşte-ne pe noi milostivirii, Născătoare de Dumnezeu. Caută spre popo¬rul cel păcătos... că întru tine nădăjduim...”.
Iubirea lui Hristos pentru umanitate se revarsă asupra acesteia prin Născătoarea de Dumnezeu: „Arată iubirea Ta de oameni, Milostive, primeşte pe Născătoarea de Dumnezeu, pe ceea ce Te-a născut pe Tine, care se roagă pentru noi, şi mântuieşte, Mântuitorul nostru, pe poporul cel deznădăjduit”. Sfânta Treime a dăruit umanităţii pe Hristos, iar umanitatea a dăruit divi¬nităţii pe Maria Fecioara. Prin Născătoarea de Dumnezeu, s-a unit dumnezeirea cu omenirea, s-a efectuat şi se efectuează trecerea uneia în alta, în Biserică, unde se actualizează tradiţia acestei minuni. Ea este de faţă oriunde se preface vinul în Sângele Euharistic. Cine află pe Iisus află şi pe Fecioara Maria. Cei ce nu cinstesc pe Maica Domnului, ne învaţă istoria, sfârşesc prin a nu mai cinsti nici pe Hristos.
Noi să ne alăturăm celor care o venerează cu negrăită evlavie şi, împreună cu Sfântul Ioan Damaschin, ca pe o Maică bună a Bisericii, să o rugăm: „O, tu, Marie, a cărei mijlocire nu este respinsă şi al cărei cuvânt nu este neascultat, care eşti aproape de Dumnezeirea Însăşi, venind şi mai aproape de Treimea Cea Sfântă, tu care eşti mai presus, prin înălţimea ta, decât cetele de Heruvimi şi mai slăvită decât mulţimile de Serafimi, ajută-ne să dobândim prin tine, cât timp vom rămâne în această lume pieritoare, putere ca să facem fapte bune şi să fim scăpaţi de faptele cele ticăloase, iar după trecerea noastră de aici să ne ajuţi să mergem la Dumnezeul Cel Preaînalt şi Veşnic, la desfăta¬rea Împărăţiei cerurilor”.
