Duhul Sfânt – Oaspetele dulce al sufletului
Să ne gândim cât de minunată este opera unui artist care prin eforturi pasionate şi nobile poate să pătrundă materiale tari şi amorfe cu lumina sufletului său. Instrumentele pe care le foloseşte, deşi sunt adesea grosolane, pot să dea acestor materiale proporţii şi forme deosebite. În acest fel se poate concepe lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt, Artistul sufletelor. Sfinţenia este, de fapt, arta supremă, care presupune ingeniozitate spirituală şi efort ascetic.
Dumnezeu are numai un ideal care cuprinde cele mai înalte forme de frumuseţe. Acest ideal este Iisus Hristos, „Cel mai frumos dintre fiii oamenilor (cf. Ps. 44, 3). Duhul Sfânt Îl iubeşte pe El, mai mult decât îşi iubeşte artistul idealul său. Acea iubire este fiinţa Sa, pentru că Duhul Sfânt nu este altceva decât iubire, Iubirea personală a Tatălui şi a Fiului. El vine în suflet cu entuziasm dumnezeiesc. Sufletul este suflarea Celui Preaînalt, lumină spirituală, care se poate contopi cu Lumina necreată, şi esenţă deosebită ce poate fi transformată în Iisus, ce poate fi hristificată, reproducând, astfel, idealul veşnic.
Ceea ce artistul omenesc visează fără să fie vreodată capabil să atingă, Artistul divin realizează, pentru că El este desăvârşit şi infinit. Acţiunea Lui nu este nici exterioară, nici intermitentă, ci intimă şi constantă. El intră în adâncurile sufletelor noastre, pătrunde în ascunzişurile cele mai intime, Îşi face acolo sălaşul Său permanent pentru a produce de acum înainte lucrarea Sa măreaţă. El ne iubeşte, ne sfinţeşte şi ne posedă în chip desăvârşit, încât putem cânta cu mireasa din Cântarea Cântărilor: „Iubitul meu e al meu şi eu a lui” (Cânt. 6, 3).
Prin Botez şi prin Mirungere, L-am primit pe Duhul Sfânt în sanctuarul inimilor noastre. Însă, această prezenţă a Sa rămâne latentă, inactivă şi nesimţită de către noi până ce nu ne străduim să reaprindem darul acesta prin efort ascetic şi prin lucrarea virtuţilor. Focul aprins în forul nostru lăuntric prin Botez şi Mirungere trebuie mereu întreţinut spre a nu se stinge. Cum aţâţăm noi această flacără interioară? Prin rugăciune zilnică, prin Euharistie şi prin citirea Sfintei Scripturi. Aşa o stârnim şi asigurăm căldura prezenţei lui Dumnezeu în noi şi în cei din jurul nostru. Sfântul Apostol Pavel zice: „Să vă umpleţi de Duh” (Efes. 5, 18). Dacă-I dăm şansa, Duhul Sfânt ne umple, mişcându-Se în inimile noastre. Acolo unde se lucrează virtuțile „se pogoară cu îmbelșugare și harul Duhului”, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Aflat într-o relaţie intimă şi iubitoare cu noi, Duhul Sfânt este un Oaspete dulce al sufletului. Fără îndoială, întreaga Sfântă Treime locuieşte în sufletul care trăieşte viaţa harului, precum va locui veşnic în sufletul care trăieşte viaţa slavei, care este extinderea plenară şi voioasă a vieţii harului. Într-adevăr, Duhul Sfânt, voind să Se sălăşluiască înăuntrul nostru, face din fiinţa noastră un tron al Sfintei Treimi, căci Tatăl şi Fiul sunt nedespărţiţi de fiinţa Duhului. Unindu-Se cu noi, Duhul ne comunică într-un grad maxim dragostea intratreimică. Tocmai în acest scop a fost întemeiată Biserica, pentru ca firea creată să se împărtăşească de viaţa proprie a Sfintei Treimi.
În noaptea dinaintea morţii Sale, în acea noapte de trăiri intime şi revărsări dulci, Mântuitorul a vorbit astfel: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. 14, 23). Sfânta Scriptură, într-o manieră specială, atribuie această locuire Duhului Sfânt. Dar pentru ca omul să realizeze unirea sa cu Dumnezeu şi să se aprindă de Duhul, e necesară întâlnirea lui cu Hristos, unica poartă de intrare la Tatăl ceresc (cf. In. 14, 6). Numai în Fiul ne putem bucura de iubirea şi de puterea care ne înalţă până la Tatăl, căci numai prin Fiul ne străluceşte Duhul şi numai prin Înviere ajungem la Rusalii. Sfântul Atanasie cel Mare, adresându-se lui Hristos, spune: „Nimeni altul, afară de Tine, icoană a lui Dumnezeu, nu poate să unească pe om cu Sfântul Duh”.
Devenind mădular al Trupului lui Hristos, devenim şi templu al Sfântului Duh. Sfântul Apostol Pavel întreabă: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Cor. 3, 16). Fără această sălăşluire a Sfântului Duh în noi nu putem deveni „hristoşi” după har. „Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui” (Rom. 8, 9). Lucrarea Sfântului Duh, fără să se confunde, după modul ei, cu aceea a Fiului, este operaţiunea prin care Hristos Însuşi locuieşte în aleşii Lui. Sfântul Duh are rolul să întemeieze şi să susţină, să vivifice şi să unifice Trupul tainic. Duhul Sfânt ne restituie imaginea Fiului, pierdută prin păcat, ne împărtăşeşte energia comună a Sfintei Treimi şi ne ţine pe toţi într-o unire duhovnicească. Duhul Sfânt nu vine la noi într-o manieră trecătoare. El, Care este Iubirea infinită, nu este un musafir trecător care ne face o vizită şi apoi pleacă. Duhul Sfânt Îşi stabileşte în noi un locaş permanent şi trăieşte într-o unire intimă cu sufletul nostru, ca Oaspete veşnic al acestuia. Iisus ne-a promis aceasta în ultima noapte a vieţii Sale muritoare: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte. Voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi va fi în voi” (In. 14, 16-17). Sfântul Vasile cel Mare arată că „energia Sfântului Duh se găseşte în sufletul curat, aşa după cum puterea vederii se află în ochiul sănătos”.
Învăţătura sălăşluirii Duhului Sfânt în noi ne asigură eficacitatea concretă a mântuirii adusă de către Hristos, prin Sfintele Taine. Ea nu priveşte numai o relaţie individuală a credinciosului cu Duhul Sfânt, căci mântuirea personală e integrată de Duhul Însuşi în participarea eclezială la Sfintele Taine. Dacă Biserica e Trupul lui Hristos, ea este şi spaţiul unei perpetue Cincizecimi. Hristos-Domnul trimite continuu pe Duhul Său, iar Acesta, la rândul Său, hristifică pe oameni, îi face „împreună-moştenitori cu Hristos” (Rom. 8, 17). Prin prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt, Oaspetele nostru ceresc, Biserica este de pe acum realitatea noii şi eternei alianţe, noua creaţie, Împărăţia vieţii nepieritoare.
