Simbioza dintre slujirea spirituală și cea ostășească și responsabilitatea clerului militar
Preacucernici Părinţi, eu vă zic „Bun venit!” la Alba Iulia, cetatea gloriei lui Mihai Viteazul, cetatea Marii Uniri şi a Încoronării primilor suverani ai României întregite. Cred că sunteţi stăpâniţi de emoţii sfinte, ştiind că tot în această cetate istorică a funcţionat oarecând Episcopia Armatei Române. Aflându-ne aici, e bine să ne reamintim că începuturile asistenţei religioase în oastea Ţării Româneşti s-au făcut în anul 1850, când a fost numit „câte un preot pe lângă fiecare polc de-al oştirii”. Calităţile pe care trebuia să le îndeplinească un astfel de preot erau purtarea cinstită în societate şi cunoaşterea desăvârşită a învăţăturilor Bisericii, pentru ca astfel să insufle ostaşilor adevărul moral şi pentru ca să introducă învăţătura creştină în oştirea românească.
Atribuţiunile şi datoriile clerului militar s-au stabilit în anul 1870, prin Regulamentul pentru clerul din armata permanentă. După anul 1918, asistenţa religioasă în armată a continuat să fie legiferată prin noi acte normative. Dintre acestea, amintim: Legea privitoare la organizarea clerului militar (1921), Regulamentul pentru punerea în aplicare a Legii privitoare la organizarea clerului militar (1924), Instrucţiunile provizorii asupra serviciului religios în timp de pace şi în timp de campanie (1931) şi Legea pentru organizarea clerului militar (1937). Din toate acestea reieşea că clerul militar are datoria să facă o „temeinică educaţie religios-morală a ostaşilor prin sădirea în suflete a sublimităţii jertfei pentru patrie”, precum afirmă episcopul Ioan Stroia.
Cea mai mare realizare, în această privinţă, a constituit-o înfiinţarea Episcopiei Armatei, în anul 1921. Episcopii militari care au reprezentat-o au fost: Iustinian Teculescu (1923-1925), Ioan Stroia (1925-1937) şi Partenie Ciopron (1937-1948). Aceşti ierarhi, cu rang de general de brigadă şi inspector al clerului militar, îşi aveau reşedinţa în ansamblul arhitectural din jurul Catedralei Încoronării. Sub păstorirea lor, au avut loc o serie de realizări cum ar fi: sporirea numărului preoţilor militari, organizarea de simpozioane şi conferinţe cu caracter religios, eliberarea de noi acte normative, precum şi intensificarea activităţii culturale şi publicistice, prin tipărirea de reviste cu caracter religios-militar, mai ales în timpul episcopului Partenie Ciopron.
Între cele două războaie mondiale, Armata Română dispunea de un corp specializat de preoţi militari, de un cadru normativ şi logistic, comparativ cu cel al armatelor europene. Soldaţii s-au dovedit a fi plini de credinţă şi vitejie, iar preoţii militari au fost mai presus de orice laudă. Ei s-au validat ca adevăraţi apostoli care nu şi-au părăsit niciodată misiunea sfântă, mergând alături de soldaţi până la sacrificiul suprem, ca unii care au înţeles, cu Fericitul Augustin, că patria este „mama noastră” şi că „patria trebuie să stea mai presus de părinţi”.
În anul 1948, Episcopia Armatei a fost desfiinţată în mod abuziv de către regimul comunist, care a încercat distrugerea totală a legăturii între Biserică şi Armată, văzând în ea o piedică şi un pericol major în faţa ideilor sale ateiste. Timp de patru decenii, s-a interzis orice colaborare între aceste două instituţii fundamentale româneşti, scuturi complementare ale apărării tradiţiei şi spiritului românesc. Însă, pe fondul unei minime libertăţi, personalul Armatei a apelat, în chip individual, la asistenţa religioasă a Bisericii strămoşeşti. Mulţi militari se comportau ca fii ai unui popor născut creştin, având convingerea că „dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este cenuşă”, cum afirma Mircea Eliade.
Prin pronia divină, simbioza dintre slujirea spirituală şi cea ostăşească a fost regăsită după anul 1989. Slujitorii Bisericii încep să participe la depunerea jurământului militar, la sfinţirea drapelelor de luptă, la unele sărbători militare şi la unele slujbe de pomenire a eroilor. Astăzi, cele două instituţii tradiţionale ale neamului cooperează la toate nivelurile, însufleţite fiind de convingerea că „patria nu este numai pământul din care scoatem rente, ci patria o face şi limba şi istoria şi religia şi tradiţiile”, precum grăia marele om politic Spiru Haret. Preoţii militari veghează la respectarea principiilor moralei creştine, urmărind îndeosebi cultivarea sentimentului religios şi a sentimentului patriotic. Numai sădirea acestora în sufletele tinerilor ostaşi poate constitui chezăşia formării unor caractere tari şi nobile.
Educarea tinerilor în duhul credinţei în Dumnezeu este necesară, fiindcă ostaşul credincios e neînfricat în ceas de cumpănă, ştiind că dacă îşi pierde viaţa pentru o cauză sfântă, va primi viaţa veşnică de la Dumnezeu, Autorul vieţii. Înarmat cu pavăza credinţei religioase, ostaşul român se angajează dinamic în împlinirea datoriei sale, lăsându-se în seama lui Dumnezeu Care „are grijă de noi” (cf. I Pt. 5, 7). Avea dreptate regele Carol I când spunea: „Credinţa înlesneşte a trece vremurile de mâhnire şi de încercare; ea dă tărie spre a învinge”. Într-adevăr, credinţa în Dumnezeu este singura putere biruitoare, faţă de care toate celelalte se vădesc slabe, neputincioase.
Educarea tinerilor în duhul iubirii de ţară este, de asemenea, necesară. Aceasta înseamnă ataşament pentru glia străbună, stropită cu sângele şi sudorile vrednicilor noştri înaintaşi şi mai înseamnă respect pentru tezaurul preţios al valorilor morale tradiţionale. Ostaşul însufleţit de sentimentul patriotic este conştient că trebuie să transmită acest tezaur urmaşilor, apărându-l chiar cu preţul vieţii, când situaţia o cere. Pentru a nu slăbi în dragostea de Patrie, e bine să fim receptivi la cuvintele înţelepte ale Patriarhului Miron Cristea: „Faptele, cu măreţie de epopee, ale eroilor noştri care şi-au dat jertfa supremă a vieţii pentru înfăptuirea marilor idealuri româneşti, să fie îndemn pentru tot românul la jertfa proprie, pentru binele obştesc”.
Preotul responsabil cu asistenţa religioasă în armată este dator să pună mereu în faţa militarilor chipul luminos al lui HRISTOS, Modelul sublim de virtute, de credinţă, nădejde, iubire, curaj şi hărnicie. El este „Leul lui Iuda” (cf. Apoc. 5, 5), Cel mai viteaz între viteji, Eroul de pe Golgota, Biruitorul etern al iadului şi al morţii. De la Hristos învăţăm adevărul despre om, coroana creaţiei, şi despre modul în care acesta îşi poate îndeplini scopul existenţei sale. De la Hristos învăţăm că lumea are frumuseţe şi valoare, dar nu în sine, ruptă de Dumnezeu, ci în legătură cu viaţa adevărată şi eternă, ca stadiu şi perioadă de pregătire pentru veşnicie. Bine spunea Bătrânul Porfirie din Attica (†1991): „Viaţa fără Hristos nu este viaţă”.
Preotul responsabil cu asistenţa religioasă în armată mai este dator să se străduiască a transforma unitatea militară într-o şcoală a bărbăţiei, cinstei, demnităţii şi onoarei ostăşeşti, dar şi o şcoală a armoniei, unităţii şi fraternităţii în Hristos. În acest scop, trebuie să înlăture ura şi duşmănia dintre ostaşi, bazate pe criterii politice, etnice, de apartenenţă regională sau chiar religioasă. În aceste timpuri marcate de materialism şi relativism moral, când viaţa omenirii îşi pierde adevăratele sale valenţe structurale, clerul militar trebuie să cultive în sânul Armatei Române respectul pentru Legea divină. Totodată, e bine ca Sfinţiile Voastre să-i încredinţaţi pe militarii români că „numai lângă Dumnezeu află omul bucuria cea adevărată şi veşnică” precum ne asigură Sfântul Paisie Aghioritul (†1994). Fie ca Domnul Savaot să vă binecuvinteze şi să vă încununeze misiunea cu alese împliniri. † IRINEU
Arhiepiscop al Alba Iuliei
(Cuvânt rostit către preoţii militari din Armata Română, participanţi la Convocarea anuală de specialitate, Alba Iulia, 3 octombrie, 2017)
