S-a împlinit visul de aur al tuturor românilor
De pe întreg cuprinsul României v-ați adunat astăzi în Alba Iulia, capitala de suflet a Transilvaniei, cetatea Marii Uniri. Transilvania este centrul pământului românesc în care a pulsat mereu viața tracică, geto-dacă, daco-romană și, apoi, totdeauna românească. Într-adevăr, Transilvania a ocupat o poziție centrală în cadrul pământului românesc și al unității de cultură, de limbă, de obiceiuri, de inspirații ale poporului român. Aici a fost centrul puterii dacice pe timpul regelui Decebal, aici a fost Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala provinciei Dacia Traiana. După retragerea administrației romane, pe pământul Transilvaniei, și-a continuat viața elementul daco-roman autohton, întâlnindu-se aici și primele cnezate ale lui Gelu, Glad și Menumorut, pe urmele cărora s-a înălțat voievodatul Transilvaniei.
Fiindcă începutul creștinismului la români coincide cu începutul ființei noastre ca neam, există o legătură intimă între credință și neam, între Biserica strămoșească și sufletul poporului. Acest fapt a contribuit la păstrarea unității noastre etnice, Ortodoxia constituind un factor de unitate spirituală și națională, în trecutul nostru istoric. Pentru poporul român, păstrarea unității de credință echivala cu păstrarea unității de neam și de limbă. În Transilvania, Ortodoxia devine „contrafortul spiritual al conștiinței de neam”, cum spunea filozoful Lucian Blaga. Reprezentând ordinea spirituală, preotul ortodox avea o mare autoritate în rândul credincioșilor, reușind să-i apropie pe români laolaltă.
În vremuri de grea încercare pentru românii din Transilvania, Ortodoxia, ca factor de păstrare a ființei naționale, ia funcția de „lege românească”. Această lege a dăruit românilor ardeleni puterea să reziste în cursul secolelor al XVI-lea și al XVII-lea propagandei luterane și calvine, prin care se urmărea schimbarea credinței și ruperea unității sufletești cu frații români din Moldova și Țara Românească. Împotriva celor ce au încercat să ne dezbine au luptat Mitropoliții Transilvaniei care își aveau reședința la Bălgrad (Alba Iulia). Îi pomenim doar pe Sfinții Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, a căror luptă pentru apărarea Legii creștine era, totodată, o luptă pentru păstrarea identității noastre etnice. Înțelegem, deci, că forma prin care românii se puteau afirma ca neam era credința ortodoxă.
Având aceeași credință și limbă cu frații din celelalte Țări Române, noi am păstrat strânse relații cu ei, în pofida vitregiei veacurilor. Domnitorii celor două țări extracarpatice au fost totdeauna conștienți de unitatea pământului românesc. Bogdan al II-lea, la 1450, spunea că Moldova „una este” împreună cu Transilvania. Vlad Țepeș considera Țara Românească și Transilvania „o singură țară”. Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, într-o scrisoare adresată venețienilor, numea Țara Românească „l’altra Valachia”. Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Sfânt, Petru Rareș și alți domnitori români aveau legături strânse cu voievozii Transilvaniei și cu regii Ungariei, iar, după 1541, cu principii Transilvaniei, apărând glia străbună și civilizația Europei în fața pericolului otoman.
Prin lupta comună dusă de românii din cele trei provincii împotriva invaziei străine, s-a păstrat forma instituțională a statului, care n-a devenit niciodată pașalâc. Totodată, s-a consolidat conștiința unității de origine și de limbă, care a alimentat lupta pentru unire într-o singură țară a tuturor românilor, România. Prin unirea realizată de Mihai Viteazul, conștiința unității de neam a poporului român dobândește valoarea de simbol, aprinzând viu făclia năzuințelor de unitate și independență. Prin cronicarii munteni și moldoveni, această conștiință națională capătă o fundamentare științifică și o orientare politică, afirmându-se prin cărțile bisericești tâlcuite de cărturarii vremii și răspândite apoi în toate ținuturile în care era vorbită limba română.
Lupta românilor pentru emancipare națională a continuat în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, ei strigând pe Câmpia Libertății de la Blaj (1848) „Vrem să ne unim cu Țara!”. Iar după Unirea Principatelor (1859), românii din Transilvania, „numai la principate privesc, numai de aici așteaptă semnul, numai de aici își văd scăparea”, precum scria cărturarul Alexandru Papiu Ilarian. Proclamarea Independenței (1877) a dat un nou impuls luptei românilor pentru desăvârșirea unității statale. Mișcarea memorandistă (1892-1894), cu un adânc răsunet în opinia publică din Europa întreagă, a fost un nou prilej de manifestare a unității românești. Izbucnirea Primului Război Mondial a dat noi impulsuri viitorului act al unificării statale care reprezenta primul obiectiv al românilor de pretutindeni. Victorioasele lupte purtate la Mărășești, Mărăști și Oituz au dovedit întregii Europe că poporul român știe să lupte pentru drepturile sale și pentru unitatea patriei sale.
În sfârșit, a sosit ziua reînvierii noastre naționale, 1 Decembrie 1918. Orașul gloriei lui Mihai Viteazul, al supliciilor lui Horea, Cloșca și Crișan, al întemnițării lui Avram Iancu devine orașul realizării celui mai de seamă eveniment din istoria poporului român. Aici, la Alba Iulia, în Sala Cazinoului, Marea Adunare Națională, prin cei 1228 deputați oficiali, a decretat „unirea românilor și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Astfel s-a înfăptuit statul național unitar român și s-a împlinit visul secular al românilor de a trăi într-o singură țară, liberi, independenți și stăpâni pe soarta lor. Pentru prima dată în istoria românilor, provinciile istorice Transilvania, Muntenia, Moldova, Banat, Crișana, Bucovina, Basarabia duceau la îndeplinire dezideratul înaintașilor din granițele vechii Dacii, exprimat metaforic prin: unirea în cuget şi simţire. Acestea s-au unit sub un singur steag, un singur nume și un singur conducător.
E bine să ne reamintim de slăviții noștri voievozi care au apărat hotarele țării și Legea românească, la loc de frunte situându-se Sfântul Constantin Brâncoveanu. Să privim la clericii iubitori de cultură și de patrie care au sprijinit împlinirile noastre naționale. Ne gândim îndeosebi la Sfinții Ierarhi Dosoftei, Varlaam, Antim Ivireanul, Calinic de la Cernica, Andrei Șaguna și la Patriarhul Miron Cristea. Suntem chemați să aducem prinos de recunoștință bravilor noștri eroi, elitelor autohtone, bărbaților Marii Uniri și tuturor celor ce ne-au precedat, pregătind actul istoric de la 1 Decembrie 1918 „pe tainicele drumuri ale sângelui, ale graiului și ale datinilor”, precum spunea Ion Chinezu, care se afla la Alba Iulia în acea zi unică din istoria noastră. Profesorii noștri de Religie ar trebui să le vorbească elevilor despre acești înaintași vrednici care au avut o credință tare în Dumnezeu, o conduită bazată pe principiile evanghelice și o profundă simțire românească. Ei sunt modele autentice pentru tinerii noștri asaltați de atâtea zeități false.
Astăzi, când iubirea de Dumnezeu și de neamul nostru românesc se diminuează, ar trebui să punem la inima tinerilor cuvintele filosofului Petre Țuțea: „Mă mișc între Dumnezeu și neamul din care fac parte. În afară de acești termeni, nu văd nimic semnificativ între cer și pământ”. Astăzi, când este ignorată învățătura creștină, adică Ortodoxia, pavăza naționalității noastre, tinerii trebuie să fie încredințați că „Religia este cea dintâi piatră de temelie pe care se poate ridica zidirea unei societăți”, cum spunea gânditorul Ion Heliade-Rădulescu. Într-adevăr, Religia ne ajută să înțelegem că viața are un sens, iar noi avem un destin etern, vegheat de Creatorul suprem. Lăsându-ne călăuziți de harul divin, vom valorifica talanții primiți și, astfel, vom fi roditori pe glia străbună, spre slava lui Dumnezeu și spre binele poporului nostru dreptcredincios.
† IRINEU
Arhiepiscop al Alba Iuliei
(Cuvântare rostită în ședința de deschidere a Consfăturii naționale a Inspectorilor școlari de Religie, Alba Iulia, 5 septembrie, 2018)
