A-L mărturisi pe Hristos
Una dintre roadele Rusaliilor, venirea lui Dumnezeu-Duhul Sfânt, ca să locuiască în noi, este că acest act mântuitor creează Sfinţi din creştinii de rând. Duhul Sfânt ajută viaţa creştinului să înflorească, să se înnoiască în frumoasa viaţă a unui Sfânt, o viaţă care străluceşte ca o lumină în întunericul lumii şi Îl preamăreşte pe Hristos. Sfinţenia nu este o stare excepţională sau anormală a creştinului, rezervată pentru puţini oameni. Ea este o revărsare normală a vieţii fiecărui creştin în Sfânta Treime. Toţi suntem chemaţi să devenim Sfinţi. De fapt, în Biserica Noului Testament, cuvintele „sfânt” şi „creştin” sunt cuvinte care se pot înlocui între ele. Iisus S-a adresat tuturor oamenilor, fără excepţie: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48). Sfântul Apostol Pavel, de asemenea, ne reaminteşte de datoria noastră de a urma sfinţenia (cf. I Tes. 4, 3). Un Sfânt nu este cineva care este perfect, ci pur şi simplu el este un păcătos iertat, care Îl urmează pe Hristos.
Una dintre condiţiile sfinţeniei, una dintre roadele unei astfel de sfinţenii este dorinţa de a-L face cunoscut pe Hristos înaintea lumii, de a-L mărturisi pe El ca Domn, Fiul veşnic al Tatălui, Dumnezeu şi Om în acelaşi timp, Care din iubire pentru noi S-a întrupat, a suferit, a murit, dar a înviat din morţi şi S-a înălţat la Tatăl întru mărire şi Se va arăta a doua oară, ca să judece lumea. În acest Dumnezeu credem, Lui Îi aparţinem, în cetăţenia împărăţiei Sale nădăjduim. Dar aceasta nu-i de ajuns. Dacă suntem ucenicii Mântuitorului, avem datoria să facem ca El să fie cunoscut şi altora, să ne silim să-i câştigăm şi pe semenii noştri pentru credinţă, pentru adevăr. Ba mai mult, suntem obligaţi să-L apărăm pe Mântuitorul, fiindcă şi azi, ca în zilele lui Ponţiu Pilat, Iisus este tras înaintea judecăţii oamenilor păcătoşi, este legat, scuipat, tăgăduit, încununat cu spini[1].
Unii nu-L cunosc desăvârşit, alţii Îl hulesc, iar alţii Îl necinstesc pe Hristos cu nepăsarea, cu trândăvia sufletească, ba chiar Îl răstignesc cu patimile urâte şi cu poftele lor murdare. „Ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură” (Evr. 6, 6). Iată „tribunalele” în faţa cărora este tras Mântuitorul şi unde avem datoria să apărem şi să depunem mărturia noastră! Unul dintre primele lucruri pe care Sfântul Apostol Petru le-a făcut, după Pogorârea Duhului Sfânt, a fost să-L mărturisească pe Hristos, cu curaj, în public. Dacă suntem creştini veritabili, şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte cu adevă-rat în noi, fiecare dintre noi Îl va face cunoscut pe Hristos lumii prin ceea ce spunem, prin ceea ce facem, prin ceea ce suntem. Creştinătatea a crescut fiindcă următorii lui Hristos n-au fost tăcuţi. Apostolii au spus: „Ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri... vă vestim şi vouă” (I In. 1, 1 şi 3). Exprimându-şi credinţa lor, primii creştini au tunat împotriva relelor timpului lor până când temeliile Imperiului roman decadent au început să se năruiască[2].
Una dintre marile porunci adresată nouă de către Domnul este: „Să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor” (Mt. 5, 16). Cei din jurul nostru trebuie să vadă că suntem următori ai lui Hristos. Gabriel Marcel spunea odată: „Sunt obligat să mărturisesc, fiindcă ţin o părticică de lumină, şi s-o păstrez pe ea pentru mine ar fi totuna cu a o stinge”. Noi suntem chemaţi să împărtăşim altora ceea ce Hristos a făcut pentru noi. Acesta este înţelesul cuvântului „martir”: să împărtăşeşti cu alţii ceea ce ai văzut şi experimentat, pentru a aduce lumea la Hristos. Femeia samarineancă de la Fântâna lui Iacob a adus la Iisus pe locuitorii cetăţii Sihar. Citim în Sfintele Evanghelii cum unii oameni au dus pe alţi semeni la Hristos. Patru prieteni duc pe un slăbănog, în Capernaum, la Hristos. Filip îl duce la Hristos pe Natanael. Alteori, observăm că Iisus este chemat ori invitat în casa unuia sau altuia dintre cei care Îl urmau. Oamenii au datoria de a vesti bi-nefacerile primite de la Dumnezeu. Această poruncă am primit-o de la Hristos, Domnul nostru. „Mergi la casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit” – spune Iisus unui om ce fusese demonizat (Mc. 5, 19)[3].
Un misionar creştin în Africa a privit o furnică neagră strecurându-se pe piciorul unei mese în sus şi apoi pe suprafaţa acesteia, la nişte zahăr care fusese vărsat acolo. Ea a mâncat cât a dorit şi apoi a dispărut. Curând, alte două furnici negre s-au strecurat pe piciorul mesei la zahărul vărsat. Ele au mâncat şi au plecat. După câteva clipe, era un torent serios de furnici negre care se furişau în sus pe piciorul mesei pentru zahăr. Ar trebui să bănuim că, prin sistemul lor de comunicaţie, prima comunicase celorlalte şi zise: „Eu am găsit ceva bun şi doresc să-l împart cu voi”. Într-o manieră asemănătoare, trebuie să-L facem cunoscut pe Hristos înaintea lumii.
Într-o lucrare istorică, Ardealul, pământ românesc, Milton G. Lehrer demonstrează vechimea şi continuitatea românilor în Transilvania. El aduce în favoarea demonstrării un argument incontestabil. El spune o întâmplare: cu ocazia expediţiei sale în Egipt, Napoleon aduse cu sine o seamă de savanţi iluştri, oameni de ştiinţă şi filosofi, pentru a cerceta la faţa locului relicvele unui trecut multimilenar... Într-o noapte înstelată, pe când vaporul aluneca lin pe valurile liniştite ale Mediteranei, oamenii respectivi discutau asupra problemei existenţei lui Dumnezeu. Un ateu îşi expunea grandilocvent teza inexistenţei Dumnezeirii, făcând apologia materialismului absolut. Un altul îi urmă, adăugând la argumentele predecesorului consideraţii mai subtile şi mai complicate încă. Napoleon asculta cu atenţie şi, arătând cu mâna spre cerul înstelat, zise: „Domnilor, puteţi discuta cât vreţi voi, dar pe toate acestea cine le-a făcut?”[4]. Pământul Transilvaniei, cu relicvele lui, vorbeşte despre continuitatea şi vechimea românilor pe aceste locuri. Lumea sau universul vorbesc despre Dumnezeu. Cine priveşte lumea ce-l înconjoară cu atenţie îşi dă seama cum această lume îl duce pe om la Dumnezeu.
Dar şi noi, unii pe alţii trebuie să ne ducem la Dumnezeu, însă, se întâmplă uneori ca unii creştini să fie piatră de poticnire şi sminteală pentru cei necredincioşi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre aceştia că-i aşteaptă multe osânde. Dumnezeu, prin gura profetului Isaia, îi avertizează pe cei din vechime şi spune: „Vai de voi când din pricina voastră se huleşte numele Meu între neamuri” (Is. 52, 5). De multe ori, ne asemănăm cu tânărul creştin care a mers să lucreze într-o vară la pădure (la parchet). Unii dintre prietenii săi i-au spus că încă-păţânaţii cherestegii de acolo i-ar face multă mizerie din cauza credinţei sale creştine. El s-a dus cu îndrăzneală, petrecând toată vara la pădure. Când s-a întors acasă, a fost întrebat dacă oamenii au râs de el pentru că este creştin. Tânărul răspunse: „Nu, ei nu au râs de mine fiindcă sunt creştin. Ei n-au aflat aceasta deloc”. Oare, nu procedăm şi noi la fel, ruşinându-ne a ne face semnul Sfintei Cruci când trecem pe lângă o biserică sau troiţă, sau când nu salutăm creştineşte, când nu purtăm ţinuta cuviincioasă, după îndemnul Sfintei Scripturi, când nu respectăm tradiţiile şi obiceiurile sfinte moştenite de la Biserica primelor veacuri şi de la străbunii noştri, născuţi, nu făcuţi creştini?![5]
Mijloacele mărturiei creştine sunt de multe feluri. Sunt mărturii cu cuvântul, cu exemplul, cu fapta. Despre Hristos, despre iubirea Sa faţă de noi, despre divinitatea Sa şi despre adevărul descoperit de către El, trebuie să vorbim mereu, cu îndrăzneală, cu curaj, în orice loc, în sânul familiei, în societate, mai ales când numele Lui este batjocorit, când asupra persoanei Lui se fac glume batjocoritoare. De ne vom ruşina să intervenim înaintea hulitorilor, cuvântul Domnului ne spune răspicat că şi Iisus Hristos Se va ruşina să ne numere între discipolii Săi, la Judecata de Apoi: „De cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Lc. 9, 26)[6].
Este de mare importanţă pentru fortificarea credinţei şi edificarea Bisericii să spui unui prieten sau unui membru al familiei tale: „Ştii, una dintre cele mai preţioase persoane din viaţa mea este Domnul Iisus Hristos. Eu, pur şi simplu, nu pot să-ţi spun ce-a însemnat El pentru mine în viaţa mea – cum mă conduce, mă călăuzeşte şi îmi îmbogăţeşte viaţa în fiecare zi”. Este o simplă mărturisire, dar care întăreşte minunat credinţa ta, când o rosteşti cu buzele tale. Vei simţi, realmente, că această credinţă devine mai puternică în tine.
Ori să luăm un alt exemplu. Tu întâlneşti pe cineva care nu vine la biserică şi Îl mărturiseşti pe Hristos zicând: „Ştii, eu pur şi simplu nu pot să-ţi spun cât de multă povaţă şi tărie primesc de la Hristos în biserică, în fiecare duminică. Iată de ce abia aştept duminică dimineaţa să însoţesc pe cineva. Te superi dacă te iau duminica următoare să mergem la Sfânta Liturghie împreună?”. Nu numai că ţi se va întări credinţa când Îl mărturiseşti pe Hristos în acest fel, dar ai şi asigurarea Sa că nu va uita aşa ceva, şi într-o zi te va recunoaşte înaintea Tatălui Său, Care este în ceruri (cf. Mc. 10, 32-33).
Există o frumoasă istorioară despre un mare om de ştiinţă, care a început să meargă la închinare în mod regulat, într-o anumită biserică. Când i-a spus preotului că vrea să se spovedească şi de-acum înainte să frecventeze regulat Sfânta Liturghie, preotul credea că predica lui îl influenţase, până într-o zi când omul de ştiinţă îi spune că nu cuvântările l-au transformat, ci o bătrânică bună, care întinse mâna ei, ca el s-o ajute spre a urca treptele bisericii, spre a participa la slujbă. Ajungând la capătul scărilor, ea îi spuse: „Eu cred că eşti un următor al lui Hristos, nu-i aşa?”. Marele om de ştiinţă a răspuns: „Da, mă interesează”. „Atunci – relata omul de ştiinţă – bătrâna m-a privit drept în faţă şi, zâmbind cu un zâmbet plăcut, radios, ea a zis: Oh, pătrunde mai mult decât atât. Iisus Hristos înseamnă totul pentru mine”. Omul de ştiinţă continuă: „Când am văzut lumina în faţa ei, mi-am dat seama că ea trăia într-o lume diferită de a mea. Şi am dorit să primesc acea lumină”. Respectiva mărturisire, simplă, frumoasă şi onestă despre ceea ce Iisus însemna pentru ea, a dus la convertirea acelui mare om de ştiinţă[7].
Apostolat este îndatorat să facă orice creştin în faţa loviturilor vieţii. Este edificator cazul marelui botanist Wilkinson (†1937), care şi-a pierdut vederea la 22 ani. Prin răbdare şi stăruinţă, a ajuns să cunoască toate soiurile de copaci şi ierburi şi să scrie o mulţime de cărţi de botanică. A ajuns să fie cel mai mare cunoscător al plantelor Angliei, obţinând în 1915 titlul de doctor al Universităţii engleze din Leeds. Poate vreunul dintre noi are vreo problemă sau vreun handicap în viaţă. Probabil că Dumnezeu are de gând să folosească chiar acel lucru spre a arăta lucrările Lui în faţa lumii. Să cerem de la El să folosească acel handicap spre slava Lui (cf. In. 9, 3).
Lucrarea apostolică se îndreaptă stăruitor spre cei rătăciţi, păcătoşi, ştiut fiind că mântuirea trece pe la aproapele: „Fraţii mei, dacă vreunul dintre voi va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos din rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul de moarte şi îşi va acoperi mulţime de păcate” (Ic. 5, 19-20). Creştinul ajută mântuirii semenului său nu numai prin sfat, ci şi prin pilda vieţii sale (cf. Mt. 5, 16) şi prin răbdare în chinuri. Creştinul este chemat să îndrume mersul celor din jurul său printr-o influenţă sfântă, oricât l-ar costa aceasta.
Despre sutaşul care a păzit trupul Domnului în mormânt, spune o pioasă tradiţie că purta numele de Longhin şi era de loc din Capadocia. Acesta, împreună cu alţi doi ostaşi au mărturisit tot adevărul despre învierea Domnului. Arhiereii şi bătrânii au încercat să-i facă pe oşteni să tăinuiască minunea. Dar Longhin cu cei doi ostaşi au mărturisit adevărul. Apoi s-au lepădat de slujba ostăşească şi s-au întors în Capadocia. Dar arhiereii şi cărturarii şi-au pus în gând să-l omoare pe Longhin şi, după ce au primit aprobarea de la Roma, trimişii cărturarilor îl caută pe Longhin în Capadocia. Îl găsesc. Longhin, cu toate că ştia ce vor trimişii cărturarilor, îi primeşte bine pe aceştia, îi ospătează. Apoi, trimişii cărturarilor au tăiat capul lui Longhin şi al celor doi prieteni ai săi cu care slujise în armata romană. Iată, dar, un exemplu dat de un sutaş şi de doi ostaşi. Ei au adus credinţa creştină în Capadocia. Ei L-au mărturisit pe Hristos[8]. Fiecare creştin are menirea şi datoria de a-L mărturisi pe Hristos. După cum tot ce există vorbeşte despre Dumnezeu şi înţelepciunea Sa, aşa tot creştinul trebuie să-L mărturisească pe Hristos prin tot ceea ce face şi spune.
În slujba mărturisirii lui Hristos se găsesc şi anonimii dascăli ai satelor, care iniţiază în taina scrisului şi cititului pe „voinicii pământului” şi le dăltuiesc în suflet iubirea de glia strămoşească şi de poporul din care au răsărit. Ei sunt, potrivit comparaţiei lui Octavian Goga, flacără orbitoare, ivită la orizont, reprezentând principiul continuităţii de muncă persistentă şi metodică. Figura învăţătorului de la ţară a rămas până astăzi un simbol al cunoaşterii mai profunde şi o receptare mai atentă a realităţii satului, asigurând legătura cu pământul pe care trăim, cu tradiţiile locale, cu poporul, cu arta şi folclorul acestuia. „Dascălul”, atât de elogiat de marii poeţi şi scriitori, este întotdeauna consecvent în ideea legării şcolii de societate, de viaţă. „Apostolatul dăscălesc nu-i profesie obişnuită, ci misiune sfântă, care cere jertfă”[9].
Munca oamenilor de ştiinţă este, de asemenea, un apostolat în slujba mărturisirii adevărului. Aplecat deasupra microscopului sau pornit pe calea explorărilor primejdioase, adevăratul om de ştiinţă îşi găseşte mulţumirea în truda neîntreruptă de a descoperi tainele lumii şi ale vieţii. Oamenii de ştiinţă, în majoritatea cazurilor, rămân cu satisfacţia sufletească, sunt covârşiţi de senti-mentele intelectuale pe care le trăiesc. Beneficiile şi aplicările muncii lor aparţin colectivităţii, în timp ce ei, uneori, culeg amărăciuni din cauza ingratitudinii omeneşti. În istorie găsim numeroase exemple de oameni care au săvârşit binele fără să aştepte nicio răsplată. Astfel, Giordano Bruno nu a suportat moartea martirică pentru a-şi face o plăcere, nici Socrate n-a luat otravă pentru fericire[10].
Lucrarea minunată de mărturisitor o săvârşeşte şi artistul care se fereşte de exhibiţionism, cum ar fi exaltarea sensibilităţii şi decretarea voluptăţii ca scop în sine, şi contribuie prin opera lui (pictură, literatură, muzică etc.) la zidirea sufletească a oamenilor, o pune în slujba binelui. Este concludentă – în privinţa aceasta – mărturisirea romancierului Walter Scott: „Simt o mare mângâiere că n-am înşelat credinţa nimănui … N-am scris nimic de care să mă lepăd pe patul morţii...”. Folclorul românesc este pilduitor în privinţa funcţiei etice a artei. Făt-Frumos este puternic, isteţ, dar este şi milos şi gata de jertfă.
Considerând noţiunea de apostolat în accepţiunea ei largă, fiecare dintre noi trebuie să fie un apostol şi un martor al Logosului întrupat, îndeplinindu-şi chemarea pe măsura darului ce l-a primit. Dar nu numai atât, ci să facă să rodească ce este bun în el, să lase o dâră de lumină în urma lui, spre folosul celor mulţi. Proverbul popular „cine a sădit un pom în viaţa lui n-a trăit degeaba” exprimă un îndoit adevăr: acela al datoriei omului de a lăsa în urma lui o împlinire oricât de modestă şi, în acelaşi timp, a mulţumirii de sine pe care o au toţi cei ce au conştiinţa săvârşirii unei fapte bune, a unei datorii. Prin cuvânt şi prin faptă, toţi creştinii sunt chemaţi ca să aducă pe alţii la Hristos. Îndemn avem şi de la Sfântul Apostol Petru ca să ne purtăm în aşa fel încât să-i aducem pe oameni la Hristos: „Purtaţi-vă cu cinste între păgâni, pentru ca, în timp ce ei vă bârfesc ca pe nişte făcători de rele, privind ei mai de aproape faptele voastre cele bune, să preamărească pe Dumnezeu în ziua cercetării” (I Pt. 2, 12).
O mărturie foarte frumoasă şi necesară este participarea la sfintele slujbe ale Bisericii în duminici şi sărbători, prin care facem dovada de părtăşie la viaţa duhovnicească creştină, în calitate de mlădiţe vii ale butucului Viţei dumnezeieşti, Iisus Hristos. Ai fost la biserică, ai auzit cuvânt de zidire sufletească? Du-l la casa ta, du-l la ai tăi, determină-i şi pe ei să cerceteze biserica, unde pot să se întâlnească cu Dumnezeu. Eşti în societate, fratele tău este bârfit? Cu tact, cu înţelepciune, arată-le celor ce fac aceasta, că nu se cuvine ca noi să judecăm pe sluga altuia (cf. Rom. 14, 4). Auzi pe cineva înjurând? Spune-i că un om bine crescut nu înjură, dar în aşa fel să-i spui ca să nu ţi-l faci duşman, ci să-l aduci la Dumnezeu[11]. Aceasta înseamnă a săvârşi „liturghia extra muros”, adică a pune în lucrare harul şi cuvântul divin, primite în ambianţa sacramentală a Bisericii.
Părinţii au obligaţia să-L mărturisească pe Hristos înaintea copiilor, fiindcă în căminul familiei, ei sunt cei dintâi şi cei mai răspunzători misionari. Părinţii au datoria să facă apostolat cu copiii lor, să le dea pâine şi îmbrăcăminte, dar şi bună creştere – şapte ani de acasă – spre a nu culege amărăciune, spre a preîntâmpina ruinarea lor. Câţi copii nu apucă pe calea pierzaniei, fiindcă părinţii nu pun frâna la timp? Câte divorţuri, câte drame, câte suferinţe se petrec sub ochii noştri, din cauza lipsei de educaţie sănătoasă din partea părinţilor?[12]
Rodnicia iubirii conjugale nu se reduce numai la procrearea copiilor, ci trebuie să se extindă şi la educaţia lor morală şi la formarea lor spirituală. Părinţii îi vor învăţa pe copii să subordoneze dimensiunile fizice şi instinctive dimensiunilor lăuntrice şi spirituale. Este o responsabilitate gravă pentru părinţi să dea exemplu bun copiilor lor. Prin harul sacramental al Căsătoriei, părinţii au primit răspunderea şi privilegiul de a-şi evangheliza copiii. În felul acesta, copiii îşi vor trăi viaţa în armonie cu Evanghelia şi se vor feri de compromisurile şi degradările care ameninţă astăzi societăţile umane.
Petrecerea în curăţie şi sfinţenie, după poruncile lui Dumnezeu, este alt semn al comuniunii noastre cu Hristos, este acea „mireasmă a cunoştinţei” de care vorbeşte Sfântul Pavel în Epistola a doua către Corinteni. Este o expresie autentică a mărturiei creştine. Tertulian (†220), un mare apărător al creştinilor în vremea prigoanelor cezarilor romani, striga prigonitorilor păgâni: „Priviţi, priviţi cum trăim! Între noi, creştinii, nu se vede nici desfrânare, nici nedreptate, nici înşelăciune. Noi îi iubim pe toţi, deşi suntem prigoniţi. Noi binecuvântăm şi facem bine tuturor, deşi suntem ocărâţi. Judecaţi, deci, din viaţa noastră cât de sfântă este credinţa noastră”[13]. Păgânii, martori ai acelei privelişti, când vedeau atâta desăvârşire şi sfinţenie, sfârşeau prin a recunoaşte adevărul creştin şi se botezau.
Cât de mult s-ar schimba în bine faţa omenirii de astăzi, dacă ucenicii lui Hristos ar lumina cu viaţa lor sfântă înaintea necredincioşilor! Cum s-ar preface necredincioşii în adoratori fideli ai lui Hristos! Din nefericire, de cele mai multe ori, cei botezaţi în religia creştină mai mult smintesc pe cei necredincioşi decât să-i facă să-L preamărească pe Dumnezeu. Dacă trăim conform Evangheliei, Dumnezeu „pururea ne face biruitori în Hristos şi descoperă prin noi, în tot locul, mireasma cunoştinţei Sale” (II Cor. 2, 14)[14]. Creştinul este chemat să lase ca in-fluenţa vieţii sale să facă o impresie favorabilă asupra altora, chiar asupra acelora pe care nu îi cunoaşte personal. Adevăratul creştin trebuie să fie o persoană care să facă uşoară credinţa altora în Dumnezeu. Atunci, el răspândeşte în jurul său parfumul lui Hristos.
Însă chipul cel mai binecuvântat şi mai folositor de a-L mărturisi pe Hristos în faţa lumii este împlinirea poruncii iubirii faţă de aproapele. A-L lua pe Mântuitorul model şi măsură a dragostei, a-L imita în milostivire, în bunătate, în compătimire cu suferinţele şi nevoile semenilor şi a arăta acest chip de vieţuire în viaţa de fiecare zi, iată împlinită toată Legea, iată esenţa mărturiei creştine. Sfânta Evanghelie ne spune lămurit dorinţa Domnului Iisus: „Pildă v-am dat vouă, ca precum Eu am făcut, să faceţi şi voi asemenea” (In. 13, 15).
Astăzi, undeva poate fi cineva care are nevoie de noi, cineva pe care Domnul vrea să îl ajute prin noi. Domnul nostru vrea de la noi astăzi un cuvânt prietenos, o mână de ajutor, un dar necerut, o mărturie în cuvânt sau în faptă. Dacă, într-adevăr, călătorim cu Mântuitorul, vom fi vii faţă de Hristos, Care vine la noi aici şi acum, ascuns în săraci şi flămânzi, în asupriţi, în cei însinguraţi şi închişi. La Sfânta Liturghie spunem: Hristos în mijlocul nostru. Este şi va fi. El continuă să vină la noi în atâtea chipuri diferite, întocmai cum a apărut la ucenicii Săi în Emaus: ca un străin. Numai după ce ei I-au oferit ospitalitate Străinului, au ajuns să descopere că El era cu adevărat Domnul lor. „Am fost străin, şi M-aţi primit” (Mt. 25, 35), ne va spune El în ziua Judecăţii finale[15].
Martin Buber zicea odată: „Sunt bântuit de o viziune: că există un cerşetor în afara porţii Ierusalimului, şi El este Mesia”. El, Acelaşi Mesia, aşteaptă în faţa uşilor caselor noastre; El este orice şi fiecare persoană lipsită. Sfinţii învaţă că „cu cât mai aproape este cineva de Dumnezeu, cu atât este mai aproape de lume, pentru că persoana care este nedreptăţită, bolnavă, săracă, dispreţuită, este Persoana lui Hristos”[16]. Precum Hristos ne-a arătat, responsabilitatea noastră către alţii este una şi aceeaşi cu responsabilitatea noastră către El Însuşi (cf. Mt. 25, 40). Întrucât „întru El era viaţă” (In. 1, 4) şi El este „Viaţa” (In. 14, 6), este firesc să-L găsim pe Hristos în viaţa lumii, care trebuie să fie un „sacrament al aproapelui” sau „liturghia după Liturghie”.
Într-o împrejurare oarecare, constatând Mântuitorul că mulţimile de oameni sunt rătăcite ca oile fără păstor, le-a spus ucenicilor: „Secerişul este mult, iar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său” (Mt. 9, 37-38). Cuvintele Mântuitorului sunt mereu actuale. Secerişul este neîmpuţinat şi azi, deci este nevoie de lucrători vrednici, de apostoli care „să ardă cu duhul”, aprinzând focul iubirii şi al frăţiei între oameni şi popoare. Cu astfel de suflete entuziaste se dărâmă citadela răutăţii, înstăpânindu-se în lume duhul iubirii de frate şi al vieţii pline de soare, deci al mântuirii. Propăşirea este rodul osârdiei acestora, nu al brutelor şi al aventurierilor[17].
Etica eshatologică cere o deosebită intensitate a creativităţii şi activităţii umane. Creştinii adevăraţi nu aşteaptă pasivi şi îngroziţi moartea lor şi a lumii. Urmând pe Hristos, „omul este chemat să lupte cu forţele mortale ale răului şi să se pregătească în mod creator pentru Împărăţia lui Dumnezeu. A doua venire a lui Hristos presupune o intensă activitate creatoare din partea noastră, pregătind atât omenirea cât şi lumea pentru sfârşit. Sfârşitul însuşi depinde de activitatea creatoare a omului şi este determinat de rezultatele pozitive ale procesului cosmic”[18]. Angajaţi cu perseverenţă în acest proces, ei mărturisesc pe Hristos prin însăşi viaţa lor, în timpul şi locul în care trăiesc.
Domnul a spus: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10, 32). Imaginează-ţi pe Iisus punându-Şi braţele Lui în jurul tău, într-o zi, şi recunoscându-te înaintea tuturor îngerilor din cer că eşti al Lui. Aşa spune El că va face. El va tăgădui pe aceia care L-au tăgăduit. Dar îi va recunoaşte pe aceia care L-au mărturisit, primindu-i să rămână împreună cu El în comuniunea Sfintei Treimi, a Maicii Domnului şi a tuturor celor ce L-au mărturisit în Ierusalim, în Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.
Note:
[1] vezi Sfântul Ioan Iacob, Mustrare tainică de sus, în «Hrană duhovnicească», vol. I, Ierusalim, 1968, p. 46-47.
[2] Diac. Prof. Dr. Aurel Jivi, Din istoria primară a Bisericii, în «Credinţă orto¬doxă şi viaţă creştină», Ed. Mitropoliei Ardealului, Sibiu, 1992, p. 39-57.
[3] vezi Life Application Study Bible, Wheaton, Illinois, 1996, p. 1492.
[4] Milton G. Lehrer, Ardealul, pământ românesc (Problema Ardealului văzută de un american), Ed. Vatra Românească, Cluj-Napoca, 1991, p. 5.
[5] Multe persoane din perioada dominaţiei comuniste aveau frica de a-L mărturisi pe Dumnezeu, ca să nu-şi compromită cariera; vezi şi Cuvioşi Părinţi egipteni, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 52-54.
[6] „Idealul vieţii creştine nu este de a fugi, de a părăsi lumea sau de o condamna, ci de a o asuma, de a o cuceri pentru Dumnezeu. Iar aceasta presupune asumarea riscurilor, a crucii, până la moarte chiar” (Cristian Untea, Hristos şi viaţa ca martiriu, în «Glasul Adevărului», XVII (2006), nr. 143, ianuarie-martie, Buzău, p. 56).
[7] Fericitul Augustin spune că, văzând faţa creştinilor transfigurată de o bucurie sfântă, în ziua de Paşti, pe când aceştia ieşeau din biserică, păgânii recunoşteau în fiecare dintre ei faţa lui Hristos (la Pr. Ioan Zbârce, Iubeşte şi fă ce vrei. Fă aceasta şi vei fi viu, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1992, p. 6).
[8] Proloagele, vol. I, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 172. Suferinţele dreptului sunt o învăţătură pentru lume, o mărturie a adevărului dumnezeiesc. Cazul cel mai clasic este martirul (cf. E. Nowak, Le chrétien devant la souffrance. Étude sur la pensée de Jean Chrysostome, [Théologie historique 19], Ed. Beauchesne, Paris, 1973, p. 173).
[9] Pr. Prof. Ioan Bunea, Cuvânt de învăţătură la Botez, Cununie şi Înmormântare, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj-Napoca, 1986, p. 278.
[10] Pasteur, Pascal, Newton, Kepler, prin cercetarea lor stăruitoare, plină de sacrificiu, au deschis drumuri noi omenirii.
[11] O mărturie pilduitoare poate da acel creştin care împlineşte faptele îndurării trupeşti şi faptele îndurării sufleteşti (vezi Pr. Dr. Ştefan Slevoacă, Din tezaurul Ortodoxiei, Ed. Episcopiei Buzăului, Buzău, 1990, p. 28-50).
[12] Pr. Dr. Gheorghe Şanta, Valorile creştine în educaţia morală a adolescentului, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004, p. 88, 102.
[13] Pentru a ne convinge de mărturia primilor creştini, este bine să citim: Tertulian, Apologeticum, în «Apologeţi de limbă latină», PSB, vol. 3, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 38-109.
[14] Este bine „să ne concentrăm întotdeauna spre a cultiva acele trăsături care ne fac viaţa o mireasmă încântătoare şi minunată” (Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul, episcop-vicar, Pavăza credinţei, Ed. Omniscop, Craiova, 1994, p. 116).
[15] La Mănăstirea Iviron, în anul 1917, Hristos „S-a arătat în chip de om sărac portarului mănăstirii şi i-a cerut puţină pâine” (Pateric Athonit, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 157).
[16] Bishop Anastasios Yannoulatos of Androussa, Discovering the Orthodox Missionary Ethos, în «Martyria / Mission; the Witness of Orthodox Church Today», ed. Ion Bria, Geneva, WCC, 1980, p. 28.
[17] „O etică creştină caută să arate că omenescul se poate recunoaşte şi se poate menţine strict în noi toţi numai pe temeiul realităţii unei atmosfere de încredere, care s-a creat prin umanitatea divină a lui Iisus Hristos şi prin noua umanitate a tuturor oamenilor în Hristos, chiar dacă ultima este numai în faza începutului” (Paul Lehmann, Ethik als Antwort, Methodik einer Koinonia-Ethik, Ed. Chr. Kaiser, München, 1966, p. 122).
[18] Nicholas Berdyaev, The Destiny of Man, Ed. The Centenary Press, London, 1937, p. 263.
