4. Extras din „Curs de Bioetică”


Transplantul de organe

 

Omul a fost creat de către Dumnezeu „după chipul şi după asemănarea Sa” (Fac. 1, 26-27). Trupul nostru este „templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6,19), iar sufletul şi trupul formează o unitate care, după moarte, nu este posibilă decât prin învierea trupului (cf. I Tes. 4, 13-14). Trupul este important şi merită respect pentru că sufletul sălăşluieşte în tot trupul şi rămâne continuu unit cu trupul, chiar după moarte, pentru că, fiind nespaţial, el poate persista cu părţile componente ale corpului chiar după descompunerea acestuia[1]. Trupul omenesc trebuie respectat pentru că destinaţia lui „este ca spiritul uman să lucreze prin el la transfigurarea sau spiritualizarea întregului cosmos, a întregii naturi. El trebuie înnobilat şi transfigurat sau spiritualizat în simţirile lui, pentru ca prin el să transfigurăm lumea. Pilda şi puterea aceasta ni le dă Hristos”[2].

Chiar dacă Hristos a desfiinţat moartea prin învierea şi înălţarea Sa, scoţând materia de sub legea descompunerii, moartea rămâne în cuge­tul omului înfricoşătoare şi nedezlegată taină. Creştinii sunt conştienţi că după moarte nu se mai pot pocăi, întrucât încetează orice activitate a omului pentru a putea spori în virtute. De aceea, în faţa durerilor şi a bolii care macină sănătatea noastră, Biserica ne învaţă, că precum avem datorii faţă de suflet, tot aşa avem datorii faţă de trup, de a cărui sănătate trebuie să ne îngrijim pentru folosirea lui în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui. Având sănătate tru­pească, putem lucra pentru mântuirea noastră până este ziuă, „căci vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze” (In. 9, 4).

Convinşi că moartea este inevitabilă, unii oameni ar face tot ce le stă în putinţă pentru a ajunge la ea cât mai târziu, apelând printre altele şi la transplantul de organe, numai să-şi prelun­gească zilele, oricât de puţine ar fi. În textele tutu­ror documentelor internaţionale care se referă la drepturile omului se arată că „trupul omenesc este sacru, intangibil şi trebuie respectat atât în timpul vieţii, cât şi după moarte, şi nu poate face obiectul niciunui comerţ”[3]. Dar amploarea pe care a luat-o practicarea transplantului de organe a făcut necesară adoptarea de principii generale „în conformitate cu care donarea de organe tre­buie realizată tocmai pentru a se evita orice fel de atingeri ale drepturilor omului”. Dintre aceste principii, amintim: principiul respectării demnită­ţii umane, principiul anonimatului donatorului, al gratuităţii etc.[4].

În Egiptul antic se practica deja transplantul de ţesut epitelian[5]. În aghiologia creştină se vorbeşte despre faptul că Sfinţii doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian, în secolul al IV-lea, au efectuat transplantul de gambă unui suferind, prelevând gamba de la un om mort de patru zile[6]. Medicina a făcut progrese enorme, dar multă vreme nu s-a preocupat de posibilitatea şi fiabilitatea transplantului. În 1954 s-a realizat primul transplant fiabil de rinichi, iar în 1967 primul transplant de inimă. Ulterior, performan­ţele au continuat, actualmente realizându-se transplantul de: rinichi, ficat, pancreas, inimă, plămân, inimă-plămân (din 1981). Actualmente, se vorbeşte de posibilitatea transplantului de părţi ale creierului şi chiar de transplant de cap.

În ceea ce priveşte tipurile de transplant, astăzi se efectuează transplanturi de ţesuturi (sânge, vene, oase lungi, valve cardiale, cornee, măduva osoasă, piele), transplant de celule izolate, transplant de organe regenerabile (fica­tul), şi neregenerabile duble (rinichii), unice (inimă, plămân, intestin subţire, pancreas). Din punct de vedere al donatorului şi al receptoru­lui, transplantul poate fi: „transplant ontoplast” (transplant de ţesut viu de la o parte la alta a aceluiaşi organism), „transplant omoplast” (rea­lizat prin transplant de ţesuturi şi de organe de la un individ la altul aparţinând aceleiaşi specii – în cazul nostru de la om la om) şi „trans­plant eterolog” (realizat prin transferul de ţesu­turi şi organe de la un individ aparţinând altei specii). Dacă se crede că transplantul anumitor ţesuturi de la animal la om ar fi posibil şi fiabil, până acum încercările de transplantare a unor organe de cimpanzeu şi babuin la om nu s-au bucurat totuşi de succes[7].

Transplantul ontoplast şi transplantul omo­plast s-au bucurat de cel mai mare succes de-a lungul anilor, mai mult sau mai puţin mediatizat, mai mult sau mai puţin încurajat. Dacă în ceea ce priveşte transplantul ontoplast nu sunt probleme din punct de vedere moral, în ceea ce priveşte transplantul omoplast, în ultimii treizeci de ani au apărut serioase probleme de ordin moral, legal şi religios, cum ar fi: selecţia donatorilor şi a primitorilor, consimţământul conştient din partea donatorului şi a primito­rului, libertatea donatorului şi a rudelor aces­tuia, definirea persoanei şi a morţii umane, dreptul societăţii de a preleva organe de la cada­vre, legalitatea compensaţiilor şi a remunerării donatorilor, legalitatea transplanturilor care ar putea afecta identitatea primitorului, legitimi­tatea transplantului experimental, obstinaţia terapeutică, încetarea hrănirii intensive pentru menţinerea artificială în viaţă.

La spitalele unde se practică transplantul de organe se întocmesc liste de aşteptare cu cei cărora urmează să li se facă un transplant, însă peste 25% dintre pacienţii aflaţi pe aceste liste mor înainte de a le veni rândul la operaţie, deoarece bolnavii care au bani nu respectă liste­le de aşteptare, ci îşi procură organe de pe „piaţa neagră”, ştiut fiind, de exemplu, că preţul unui transplant de cord este de peste 100.000 de dolari. Deşi se cere ca donatorul de organe să-şi dea consimţământul de donare din motive altru­iste, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, prin rezo­luţia 4425/13 iunie 1991, face recomandări pentru descurajarea comerţului cu organe uma­ne, întrucât s-a observat că au apărut interese comerciale în recoltarea şi transplantarea de organe[8].

Învăţătura Bisericii noastre ne arată că şi cei vii şi cei morţi fac parte din Trupul tainic al lui Hristos, care este Biserica (cf. Efes. 1, 22-23; I Cor. 12, 27). În calitate de mădulare ale aceluiaşi Corp eclezial, trebuie sa trăim în iubire şi solida­ritate, precum ne-a poruncit Mântuitorul (cf. Mt. 22, 38). Pornind de la însemnătatea acestei iubiri faţă de aproapele, s-a ajuns la problema trans­plantului de organe prin care creştinul poate să-l ajute pe un semen al său aflat în suferinţă. În privinţa transplantului de organe este im­portant să cunoaştem câteva lucruri despre do­nator, care poate fi viu sau mort. Mulţi ortodocşi consideră că donatorul viu, dacă nu urmăreşte niciun profit material, dă dovadă de comuniune iubitoare cu aproapele său aflat în suferinţă, însă prelevarea de ţesuturi şi organe de la dona­torul mort trebuie discutată mai pe larg. Socie­tatea Internaţională de Transplant a introdus noţiunea de moarte cerebrală în locul celei de moarte biologică sau moarte reală.

Cei care vorbesc despre moartea cerebrală susţin că, din momentul în care creierul a fost afectat ireversibil din cauza lipsei de oxigen, noi avem în faţă cadavre care respiră şi de aceea este etic să cerem ca viaţa acestora să fie curma­tă în mod decent, chiar dacă ei respiră şi inima încă funcţionează, deci chiar dacă ei trăiesc. Susţinătorii noţiunii de „moarte cerebrală” spun că numai de la astfel de decedaţi se pot obţine organe de calitate şi, mai ales, organe viabile. Acest lucru înseamnă că, dacă nu am întrerupe noi în mod decent viaţa acestor bolnavi, calitatea şi viabilitatea organelor folosite pentru transplant ar fi compromise.

Credem că medicii au datoria să lupte cu moartea până în clipa în care bolnavul îşi dă sufletul, nu să propună să i se curme viaţa bol­navului în mod decent, deoarece viaţa este cel mai preţios dar al lui Dumnezeu şi nimeni nu are dreptul să dispună de acest dar. Mesajul medicului este de a lupta pentru viaţă, nu de a justifica moartea. Bolnavilor aflaţi în stadiul ter­minal nu trebuie să li se curme viaţa în mod decent, căci curmarea vieţii înseamnă „omuci­dere”, ci trebuie să le acordăm toată îngrijirea medicală, să le alinăm durerea şi să ne rugăm pentru iertarea păcatelor lor, având grijă să nu moară nespovediţi şi neîmpărtăşiţi. Preotul aflat la căpătâiul muribundului trebuie să se roage pentru mântuirea lui şi pentru ca Dumnezeu să facă „fără durere dezlegarea din trup a sufle­tului robului Său”[9].

Mulţi ortodocşi opun o puternică rezistenţă faţă de transplanturile de organe datorită con­cepţiei lor despre persoană şi trupul uman, des­pre boală şi vindecare, şi despre moarte. În Orto­doxie, omul nu este niciodată considerat fără trupul său, nici în cursul vieţii biologice, nici după aceea. După moarte, omul păstrează un fel de „amprentă” a trupului său biologic. Va trebui să dea seamă de modul cum l-a folosit, de ceea ce a devenit sau de cele pe care le-a suferit: „Cel ce desfrânează păcătuieşte împo­triva trupului său” (I Cor. 6, 18); „Domnul păzeşte toate oasele lor, niciunul dintre ele nu se va zdrobi” (Ps. 33, 19 şi In. 19, 36). În sfârşit, când Mântuitorul spune: „Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine, că este mai bine pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât să fii aruncat în focul veşnic” (Mt. 18, 8-9), nu ne lasă, oare, să înţele­gem că: 1) trupul şi destinul omului fac parte dintre elementele judecăţii personale de după moarte; 2) nu este indiferent faptul de a te pre­zenta înaintea Judecătorului cu trupul integru său amputat?

În Sfânta Scriptură, menţionarea organelor trupului se face, în primul rând, prin funcţia lor de relaţie pe care o împlinesc sau de la care se abat („Cine are urechi de auzit să audă!”). Pentru un ortodox, niciun organ nu este izolat, fiecare face parte dintr-un sistem care îl leagă de toate celelalte organe ale trupului, trup care este el însuşi templu al Sfântului Duh, membru al Bisericii şi mădular al Trupului lui Hristos. Ceea ce-i împiedică pe ortodocşi să accepte uşor pre­levarea de organe de la un „cadavru” este fără îndoială concepţia pe care o au despre moarte şi despre primele zile de după aceasta. Moartea este văzută ca o trecere spre altă lume. Părinţii Bisericii folosesc despre ea multe expresii comune cu cele de la naştere: „Naşterea mea mi-i aproape”, zice Sfântul Ignatie al Antiohiei[10]. Această trecere se realizează într-un proces ne­întrerupt, de la agonie până la învierea finală. Primele ore, primele zile de după moarte sunt văzute de către Biserică ca o perioadă de despărţire a sufletului de trupul biologic. Acest proces nu este instantaneu, ci durează cel puţin trei zile (timp indicat de Hristos Însuşi, timp necesar pă­răsirii trupului Său pământesc, pogorârii la iad, vestirii biruinţei Sale către cei morţi şi Învierii).

Este un proces dificil pentru cel adormit. Viziunile şi mărturiile sfinţilor au fost adunate, asimilate şi dezvoltate din plin de către conşti­inţa populară. Ortodocşii consideră nu doar că sufletul se desparte cu greu de trup, ci şi că urcuşul lui spre cer este îngreunat de păcate, de care se agaţă demonii pentru a-l împiedica să se înalţe la „loc luminat, loc de verdeaţă, loc de odihnă”. Fiecare treaptă a acestei scări tainice constituie o vamă unde persoana trebuie să se apere de acuzaţiile demonilor. Ca sprijin, cel mort nu are decât faptele săvârşite în timpul vieţii, pocăinţa pe care a arătat-o, rugăciunea Bisericii şi un înger însoţitor, numit „psiho-pomp”. Familiile sunt impregnate, de veacuri, de rugăciunile slujbelor care exprimă şi însoţesc drumul celui adormit, de la agonie până în cea de-a 40-a zi după moarte. De asemenea, orice atentat la integritatea trupului, orice piedică pusă rugăciunii celor apropiaţi sunt resimţite ca tot atâtea încercări suplimentare pentru cel adormit.

Expunerile acestor noţiuni au fost făcute de către medicul şi bioeticianul Dr. Marc Andronikof pentru a explica rezistenţa unei părţi a orto­docşilor faţă de transplanturile de organe[11]. Cunoscând argumentele aduse în favoarea transplanturilor, ne întrebăm până unde trebuie să mergem în privinţa mijloacelor întrebuinţate în acest scop. Urmărirea unei durate maxime de viaţă poate să nu fie un criteriu etic relevant pentru un bolnav creştin. Noi nu înţelegem de ce Dumnezeu îi cheamă pe unii mai repede la Sine, înainte de a ajunge la vârsta matură său la bătrâneţe. Trebuie să fim conştienţi că planu­rile Sale nu sunt ca planurile noastre.

Se susţine că donarea organelor este o dova­dă de iubire. Dar ne întrebăm dacă poate fi vorba cu adevărat de un dar făcut aproapelui când nu ştii cui dăruieşti. Organele trec printr-o bancă şi sunt repartizate după criteriile unui organism anonim. Apoi, în cazul unei come, nu avem siguranţa că prelevarea se efectuează asupra cuiva care consimte. Darul se face în deplină libertate, pentru că a dărui înseamnă a renunţa la ceva de dragul semenului căruia i-l dăruieşti. Numai consimţământul conştient al donatorului îi descoperă iubirea şi spiritul de jertfă, încre­derea şi interesul pentru aproapele. Rudeniile ar putea să-şi ofere consimţământul pentru transplantul de organe în numele celor apro­piaţi şi atunci când ei nu o mai pot face, mai ales că este mai greu să decizi pentru trupul altuia decât pentru al tău. Este de dorit acor­dul prealabil al fiecărei persoane pentru prele­varea de organe după decesul ei, sau măcar transmiterea către rudenii a dorinţei sale în acest sens, indiferent dacă poziţia este pro sau contra; aceasta pentru că numai în cazul con­simţământului explicit al persoanei se poate vorbi despre un act de generozitate şi iubire, deci de donare. Non-refuzul rudelor la prele­varea de organe după decesul pacientului nu poate fi interpretat drept consimţământ.

În ultimul timp s-au înmulţit transplanturile pentru că prelevările se fac asupra unui mort, aflat într-o stare de „moarte cerebrală”. De fapt, nu există niciun argument ştiinţific pentru a echivala „moartea cerebrală” cu „moartea bio­logică”. Înlocuirea noţiunii de „moarte bio­logică” cu cea de „moarte cerebrală” este rezul­tatul unei mentalităţi secularizate, care s-a rupt de Dumnezeu, care nu mai crede în Învierea lui Hristos cu trupul, adică în învierea trupului, şi caută în mod disperat să-şi prelungească viaţa pământească prin tot felul de mijloace.

Constatarea morţii fizice nu este obiectivul teologiei sau filosofiei, ci ţine de resortul ştiinţelor medicale şi juridice. Până nu demult, era considerată moartă acea persoana căreia inima i-a încetat să mai bată şi căreia îi lipsea respi­raţia. Datorită tehnicilor de reanimare, s-a ajuns la convingerea ca moartea este un proces şi că ea nu este în mod necesar legată de încetarea bătăilor inimii. Moartea, ca încetare efectivă a vieţii, presupune: oprirea inimii, absenţa respi­raţiei spontane şi moartea cerebrală[12]. Aceste trei condiţii trebuie îndeplinite, concomitent şi în totalitate, pentru a se evita erori regretabile. „Moartea cerebrală”, concept introdus de către Socie­tatea Internaţională de Transplant, se produce atunci când, oprindu-se circulaţia sangvină intracraniană, încetează în mod ireversibil toate funcţiile cerebrale (cortex, cerebel şi trunchi ce­rebral). Creierul este cu adevărat mort când este constatată absenţa oricărei activităţi atât în cen­trii corticali, cât şi în cei vegetativi. Legea nr. 2/ 1998 stipulează criterii foarte precise pentru declararea morţii cerebrale, şi anume: 1) exa­men clinic constând în: observarea comei pro­funde, flască, areactivă, absenţa reflexelor de trunchi cerebral (în mod special absenţa refle­xelor fotomotor şi corneean); 2) absenţa venti­laţiei spontane, confirmată de testul de apnee (la un PaCO2 de 60 mm Hg); 3) două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa electrogenezei corticale.

Diagnosticul de moarte cerebrală va fi stabi­lit, după efectuarea testelor de mai sus, de către doi anestezişti reanimatori diferiţi sau de către un anes­tezist reanimator şi un neurolog sau neurochirurg, prin două examinări repetate la un interval de 6 ore. Din acest moment, nu mai este posibil ca o fiinţă umană să mai revină la viaţă[13]. Academia Pontificală de Ştiinţe consideră că moartea cere­brală este adevăratul criteriu al morţii, deoarece încetarea funcţiilor cardio-respiratorii mai mult de 4 minute duce foarte rapid la moartea cerebrală. Oamenii de ştiinţă consideră că în cazul terapiei intensive, odată instalată moartea cerebrală, perso­nalul medical poate suspenda terapia suportivă. Comisia Naţională Elveţiană „Dreptate şi pace” spu­ne în acest sens: „Dacă noi socotim că fiinţa ome­nească este o unitate indisolubilă a trupului şi a sufletului, trebuie să admitem ca viaţa pămân­tească a unei persoane s-a sfârşit în mod definitiv când creierul acesteia, suportul fizic al sufletului, a încetat definitiv să mai funcţioneze. Chiar dacă este posibil să se menţină încă metabolismul trupului (în mod artificial, n.n.), nu mai este vorba de o viaţă a persoanei. A menţine un trup în mod artificial în viaţă, fără cea mai mică perspectivă de revenire a persoanei la viaţă, va echivala cu o lipsă de respect faţă de trupul defunctului”[14].

Mijloacele de prelevare merg uneori până la lipsa de respect şi consideraţie faţă de trupul semenilor. Ne întrebăm dacă mai este respectată demnitatea acelui trup din care lipsesc ochii, inima, plămânii, ficatul, rinichii, pancreasul, câteva oase şi câţiva metri de intestin (ceea ce se numeşte prelevare multi-organ şi care ar fi cea mai rentabilă). Poate că în acest caz suntem îndreptăţiţi să ne opunem unui astfel de reducţionism materialist şi utilitarist „care predomină şi care transformă trupul în obiect şi în părţi detaşabile, interschimbabile”[15]. Această menta­litate individualistă poate deschide calea unor practici care pot merge până la suprimarea vieţii aproapelui, pentru supravieţuirea egoistă, per­sonală. Deja s-a observat că au apărut interese comerciale în recoltarea şi transplantarea de or­gane. De aceea, este important ca, atunci când vorbim despre prelevarea de organe, să ne gân­dim că şi trupul e zidit după chipul lui Dumne­zeu, iar moartea este începutul vieţii veşnice, la care va participa şi trupul omului înviat din mormânt. Aşadar, moartea, ca despărţire a sufletului de trup, nu justifică ideea considerării trupului ca un simplu obiect, care poate fi fo­losit după bunul plac al unor terţe persoane.

Putem concluziona că Bioetica, cu ale sale noi probleme etice, nu reprezintă o provocare ce ar obliga Biserica să găsească principii morale noi pentru a le putea răspunde. Ea ridică, mai degrabă, noi probleme pastorale cărora va trebui să li se răspundă, aplicându-se corect principiile morale tradiţionale ale Biseri­cii. Va trebui, de exemplu, să se contrapună mo­dul „teandric de a acţiona” mentalităţii „stăpâni­rii şi a dreptului” şi vor trebui afirmate cu tărie criteriile pentru distingerea vieţii personale de supravieţuirea naturală. Persoana rămâne chi­pul lui Dumnezeu, chiar dacă energiile proprii încep să se stingă, sau dacă abia încep să expri­me existenţa personală.

 

Note:

[1] Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Frumuseţile iubirii de oameni în spiritu­alitatea patristică, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1988, p. 369.

[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 369.

[3] Gheorghe Scripcaru, Aurora Ciucă, Vasile Astărăstoae, Călin Scripcaru, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 140.

[4] Ibidem.

[5] K. Tunta, Transplantul de organe, în «Ştiinţă şi viaţă»,  (în gr.), vol. 12, p. 49; vezi şi G. Manzaridis, Transplanturile şi moartea cerebrală (în gr.), în «Pemptousia», nr. 10 (decembrie 2002-martie 2003), p. 102.

[6] Dr. Marc Andronikof, Un punct de vedere ortodox asupra transplantului de organe, în «Revista Teologică», VIII (1998), nr. 1, p. 110.

[7] R. Calner, Organs from animals. Unlikely for a decade, în «British Medi­cal Journal», 1993, p. 306-307.

[8] Dr. Vladimir Beliş, Tratat de medicină legală, vol. III, Ed. Medicală, Bucureşti, 1995, p. 903.

[9] Slujba la ieşirea cu greu a sufletului, în «Molitfelnic», EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 182.

[10] Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Romani, VI, 2, în «Scrierile Părinţilor Apostolici», în col. PSB, vol. 1, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 176.

[11] Dr. Marc Andronikof, Un punct de vedere ortodox…, p. 105-109.

[12] cf. Prof. Dr. Gheorghe Scripcaru, Medicina legală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993, p. 72.

[13] Commission Naţionale Suisse. Justice et Paix, Ethique chrétienne et médecine moderne, Labor et Fides, Geneve, 1999, p. 73.

[14] Ibidem, p. 14.

[15] vezi Dr. Marc Andronikof, Un punct de vedere ortodox…, p. 110.