Împărtăşirea euharistică şi prefacerea după chipul lui Hristos
Unirea dintre Dumnezeu şi om, realizată în Hristos, a depăşit mult toată relaţia şi înrudirea umană. Asumând trup şi sânge, Logosul lui Dumnezeu a devenit fratele omului; dar El a devenit şi prietenul nostru, în aceea că El ne-a izbăvit din robie şi ne-a făcut să ne împărtăşim din Tainele Sale. Într-adevăr, Hristos Însuşi a spus ucenicilor Săi că El nu-i numeşte pe ei servitori, pentru ca servitorul nu ştie ce face stăpânul lui, ci El îi numeşte prieteni, pentru că le-a făcut cunoscut tot ceea ce El a auzit de la Tatăl Său (cf. In. 15, 15). Hristos este, de asemenea, tată şi mamă oamenilor, pentru că El le dă acestora o naştere nouă prin Botez şi îi hrăneşte ca pe nişte copii la sân – nu numai cu sângele Său în loc de lapte, ci şi cu trupul şi duhul Său. Nicolae Cabasila zice: „Hristos este mai înrudit cu noi decât ne sunt părinţii noştri înşişi”, căci, prin Sfânta Împărtăşanie, „se face între noi şi Mântuitorul o legătură mai strânsă decât cea de zămislire între noi şi părinţi… El rămâne veşnic în noi, unit cu noi şi ne face tot mai vii şi mai tari”. Pe Hristos „Îl amestecăm cu toată fiinţa noastră, Îl împrăştiem în tot trupul nostru şi Îl golim apoi în venele noastre”[1]. Dar El rămâne mereu Capul nostru, iar noi mădularele Sale vrednice de El. Legătura cu care Hristos ne uneşte este nu numai dumnezeiască, ci şi mai adânc omenească.
Cu Sfânta Împărtăşanie, noi retrăim miracolul Întrupării Sale divine. În Taina Euharistiei noi avem continuarea îmbrăcării naturii umane de către Logos. Sfânta Împărtăşanie este o continuă apariţie a umanului înaintea divinului, oferind potenţialul întâlnirii cu Hristos. Ea umple întreaga noastră natură omenească cu o bucurie mistică. În Sfânta Euharistie, umanitatea noastră vine în contact cu cea mai înaltă lume duhovnicească şi intră în adevărata viaţă[2]. Trupul Domnului primit de către credincioşi prin unire ipostatică animă şi îndumnezeieşte pe cei ce se împărtăşesc; fără a pierde propriile Sale însuşiri, El le transmite şi transplantează în ei viaţa dumnezeiască. Firea divină a Mântuitorului este un aluat producător de dumnezeire, umplând întreaga personalitate a celui ce se cuminecă. Prin Taina Sfintei Euharistii se produce o interpenetrare reciprocă între Hristos şi credincios.
Euharistia este centrul vieţii duhovniceşti în Hristos şi izvorul ei. Aici, unirea cu Hristos este deplină şi desăvârşită. Întreaga persoană în toate dimensiunile ei, cu toate simţurile şi funcţiunile ei psihosomatice, este unită (împreunată) într-o adâncă unire cu Hristos, este transformată şi hristificată. „Aceasta este nunta sărbătorită prin care cel mai sfânt Mire ia Biserica drept mireasa Lui nepătată … prin aceasta noi devenim «trup din trupul Lui şi os din oasele Lui» (cf. Fac. 2, 23)”[3]. Dumnezeiasca Euharistie face „pe Hristos bunul nostru suprem, superior a orice în noi care este bun în mod natural”[4]. „O, măreţia Sacramentelor!… Ce este mintea noastră când e dominată de mintea Sa divină! Ce este voinţa noastră când e biruită de voinţa Sa binecuvântată! Ce este ţărâna noastră când este cucerită total de focul Său!”[5].
Primit odată cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Duhul Sfânt ne face şi pe noi un trup şi un sânge cu Trupul şi Sângele lui Hristos pnevmatizat. Cei ce se împărtăşesc nu sunt făcuţi numai după chipul lui Hristos, ci se umplu de Hristos-Cuvântul, sunt făcuţi părtaşi de plinătatea Lui care S-a arătat trupeşte (Col. 2, 9), „cotrupeşti şi consângeni cu Hristos”[6]. Prin Sfânta Euharistie, noi suntem transformaţi în ceea ce primim. Noi luăm pe Hristos în sufletul şi în trupul nostru şi cu El şi în El noi murim, suntem îngropaţi şi înviem. Aceasta are loc fiindcă nu noi transformăm pe Hristos în naturile noastre, cum e cazul cu hrana naturală, ci, mai degrabă, Hristos ne schimbă şi ne reface în natura Sa. Deci, prin Euharistie şi împărtăşirea din ea, suntem prefăcuţi după chipul lui Hristos.
Unirea şi amestecarea lui Hristos cu fiecare credincios, îndeplinită prin împărtăşire în Taina Sfintei Euharistii, nu este aceeaşi, evident, ca şi unirea Cuvântului lui Dumnezeu cu firea umană pe care El a asumat-o; totuşi, nu este pur şi simplu o unire morală. Deşi Hristos Se uneşte pe Sine în realitate şi nu numai moral cu fiecare om care se apropie de acest Sacrament în credinţă, ei nu constituie atunci un singur ipostas cu El, cum este cazul cu natura umană pe care Logosul lui Dumnezeu a asumat-o. Această unire sacramentală este o unire reală cu harul şi energia Sa îndumnezeitoare. De aceea, Hristos este întotdeauna Unul, ca având „un singur şi cu totul indivizibil ipostas”, în timp ce mulţi pot să devină „asemenea lui Hristos”[7]. În Sfânta Euharistie, oamenii sunt uniţi cu şi încorporaţi în Dumnezeu-Omul, primind acea calitate divină necesară îndumnezeirii lor.
Prin Sfânta Euharistie, noi suntem făcuţi divini, devenim „dumnezei”. Primind Trupul şi Sângele lui Hristos, credincioşii se împărtăşesc cu Dumnezeu-Cuvântul, devenind astfel atât purtători de Hristos, cât şi purtători de Dumnezeu. În Taina Euharistiei, fiinţele umane sunt interpenetrate de divin, întocmai precum o vergea de fier, vârâtă într-o flacără arzătoare, devine repede ea însăşi un foc înghiţit în flacără. Astfel, umanul este făcut divin, fără, desigur, a renunţa la calităţile sale naturale. Este un anumit fel de analogie între faptul unirii adevărate a celor două firi în persoana lui Hristos şi unirea lui Dumnezeu şi a fiinţelor omeneşti în Euharistie. Totuşi, chiar dacă unirea este reală, în Euharistie, ea nu încetează să fie la nivelul relativului, a unei uniri prin har.
Prin împărtăşirea din Sacramentul Sfintei Euharistii, omul este unit cu Trupul îndumnezeitor al lui Hristos şi se împărtăşeşte din viaţa veşnică şi nestricăcioasă, devine de un trup cu Hristos. Identitatea trupului nu urmează automat, ci este oferită ca un dar al harului lui Dumnezeu, pe care omul poate să-l accepte personal şi liber în duh. În lumina acestei presupuneri euharistice, noi trebuie să înţelegem expresii ca acestea: „de un trup cu Hristos” sau „de un trup cu Logosul”, când ele se ivesc în acelaşi mod în scrierile Sfinţilor Atanasie cel Mare ori Grigorie de Nyssa; sau expresia „de un trup şi sânge” cu Hristos în Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului[8].
Aplicând misterul unirii ipostatice la unirea ce are loc în Sfânta Euharistie între credincios şi Hristos, Sfântul Chiril al Alexandriei îl compară cu împreunarea a două bucăţi de ceară într-un singur ghem, ori cu unirea drojdiei cu aluatul: „Întocmai ca atunci când o persoană uneşte ceara cu ceară, el vede pe unul combinat cu celălalt, tot aşa, în acelaşi chip, îmi pare mie, că cel ce primeşte Trupul Mântuitorului nostru Hristos şi bea Sângele Său Sfânt, precum El Însuşi a zis, devine una cu El. Credinciosul este amestecat cu Hristos prin comuniune, aşa încât el este găsit în Hristos şi Hristos în el. Pavel zice: «puţin aluat ridică toată frământătura». Astfel, cea mai mică binecuvântare (Trupul Său) face să dospească întregul nostru trup şi îl umple cu propria Sa energie, aşa încât Hristos devine real în noi şi noi cu adevărat devenim parte a Lui. Pentru că este adevărat pentru cineva să spună că drojdia este în tot aluatul şi aluatul în toată drojdia”[9].
Pentru Sfinţii Părinţi, împărtăşirea de Sacramente semnifică unirea cu natura umană a Cuvântului lui Dumnezeu, care, unită ipostatic cu a doua Persoană a Sfintei Treimi, a fost îndumnezeită şi a devenit o sursă a îndumnezeirii oamenilor. Când credinciosul este unit în această manieră cu Hristos, el este transformat într-un templu pentru Dumnezeirea trinitară. Cum întreaga plinătate a Dumnezeirii locuieşte în Trupul lui Hristos, Sfânta Treime locuieşte în aceia care sunt de un trup cu El. „Acesta e un miracol nedepăşit: El este unit chiar cu ipostasele omeneşti, amestecându-Se pe Sine cu fiecare dintre credincioşi prin participare la Trupul Său sfânt, devenind un trup cu noi şi făcându-ne pe noi temple ale întregii divinităţi”[10].
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre unirea mistică a credincioşilor cu Hristos şi între ei înşişi, folosind fraze care sunt caracterizate prin însufleţirea lor extremă, prin îndrăzneala şi pasiunea lor extraordinare. Sfântul Părinte pune în gura Domnului aceste cuvinte: „Eu te-am vânat şi te-am atacat, încât să te pot ţine captivul Meu. Eu M-am unit cu tine şi am venit în contact direct cu tine. Eu am zis: «Mănâncă-Mă şi Mă bea». Eu te am cu Mine deasupra (n.n. în înălţarea Domnului) şi dedesubt, Eu sunt legat de tine. Nu-i destul pentru tine că am începutul tău deasupra, cu Mine? Nu este dorinţa ta împlinită odată cu aceasta? Chiar aşa, Eu M-am coborât din nou, nu doar să fiu unit cu tine, ci să fiu legat cu tine. Eu sunt mâncat, Eu sunt mestecat în mici bucăţi, aşa încât comuniunea noastră şi împreunarea noastră, şi unirea noastră să poată fi sporite. Dar lucrurile care sunt unite rămân în propriile lor limite. Eu sunt ţesut împreună cu tine. Eu nu mai doresc nimic să stea între noi. Eu doresc ca amândoi să fim una”[11].
Taina Euharistiei este o continuare a tainei întrupării Cuvântului. Precum natura umană, prin unire cu Dumnezeu-Cuvântul, e îndumnezeită şi devine o sursă de viaţă, tot aşa în cazul Sfintei Euharistii, persoana care se împărtăşeşte e unită cu Hristos, este făcută divină, este hrănită invizibil şi, în mod corespunzător, primeşte sămânţa nemuririi şi a învierii din morţi. Sfântul Ioan Damaschin vorbeşte cu aceste frumoase cuvinte privind unirea şi îndumnezeirea: „Să ne apropiem cu dorinţă arzătoare, şi aşezând palmele mâinilor noastre cruciş, să primim pe Răstignitul; şi atingând ochii şi buzele, şi fruntea, să primim dumnezeiescul cărbune aprins, aşa încât focul dorinţei din noi, asumând căldura fierbinte albă a acelui cărbune, să poată arde păcatele noastre şi lumina inimile noastre; şi, prin împărtăşirea de focul dumnezeiesc, să putem fi consumaţi de el şi îndumnezeiţi”[12].
Euharistia introduce în adâncimile naturii noastre „focul Dumnezeirii” inseparabil de Trupul şi Sângele lui Hristos, cum arată Sfântul Simeon Noul Teolog: „Bucurându-mă şi cutremurându-mă, cu focul mă împărtăşesc; iarbă uscată fiind eu, şi – străină minune! – mă răcoresc nears, ca rugul de demult, care, aprins fiind, nu se mistuia”[13]. Astfel, în Biserică şi prin Taină, firea noastră umană este unită cu firea divină în Persoana Fiului care este Capul Trupului tainic. Firea noastră umană e transformată în aceeaşi fire ca firea umană a lui Hristos, care a fost îndumnezeită în Persoana lui Hristos şi rămâne întotdeauna unită cu El. În Sfânta Euharistie, se realizează asemănarea Sacramentului cu realitatea divină şi apoi asemănarea primitorului cu ceea ce este primit, datorită gradului său de receptivitate, şi aşa se ajunge la îndumnezeirea umană[14].
Creştinul care nu reuşeşte să răspundă la invitaţia Duhului Sfânt şi nu ia parte la adunarea liturgică a Sfintei Euharistii se separă pe sine de viaţa împărtăşită a Trupului lui Hristos. Spre a fi un membru al Trupului lui Hristos, creştinul trebuie să participe nu numai la cultul comun al Bisericii, ci şi la împărtăşirea din Trupul şi Sângele lui Hristos. Rugăciunea nu este ceva separat de Sfânta Împărtăşanie. Fiindcă, întocmai precum întregul trup al Bisericii se roagă „cu o gură şi o inimă”, şi precum întreaga comunitate zice „Amin”, tot aşa, întregul trup este invitat la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii să primească pe Hristos Însuşi în Împărtăşanie. Sfânta Euharistie, printre alte lucruri, este darul lui Dumnezeu către întreg Trupul lui Hristos, adică Biserica întreagă pregătită să o primească. Trupul şi Sângele lui Hristos constituie hrana împărtăşită care oferă adevărata viaţă spre unitatea credincioşilor. Această hrană distruge puterile demonice, ţine moartea departe de Trupul lui Hristos şi conferă viaţă – viaţa lui Dumnezeu. Biserica, în calitatea ei de Trup al lui Hristos şi plenitudine a Duhului Sfânt (cf. Efes. 1, 23), se realizează şi se exprimă plenar în Euharistie[15].
Prin urmare, comuniunea euharistică, fiind într-o perfectă asemănare cu Logosul făcut om, efectuează în persoana pregătită după cuviinţă asemănarea omului cu Dumnezeu, care merge dincolo de calităţile sale naturale şi îl îndumnezeieşte. Când omul, prin comuniune cu Tainele şi într-o viaţă trăită în conformitate cu Hristos, este unit cu Trupul lui Hristos şi legat de Biserica „celor întâi născuţi”, el este un membru veritabil al Trupului lui Hristos. După învăţătura ortodoxă, Euharistia este un factor dinamic în Biserică, sau, prin Euharistie, Biserica este într-o continuă tensiune a sporirii întâlnirii ei cu Hristos şi a creşterii ei în Hristos prin Duhul Lui. Acest Mângâietor divin, Duhul Sfânt, i Se dă ei odată cu Trupul şi Sângele lui Hristos, după ce, mai întâi, S-a coborât şi asupra ei, odată cu coborârea asupra Darurilor puse înainte, ca să o învrednicească de primirea acestui odor scump: Hristos euharistic[16].
Note:
[1] Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 125.
[2] Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: „Împărtăşindu-te din Trupul şi Sângele lui Hristos, poţi fi făcut de acelaşi trup şi acelaşi sânge cu El. Aşa ajungem să purtăm pe Hristos în noi, fiindcă Trupul şi Sângele Său sunt distribuite prin mădularele noastre; aşa, după fericitul Petru, noi devenim părtaşi ai dumnezeieştii firi” (Lecture 22, 3, P.G. 33, 1100A).
[3] Nicolae Cabasila, Viaţa în Hristos, P.G. 150, 593 D.
[4] Ibidem, col. 616 C.
[5] Ibidem, col. 585 A.
[6] Paul Evdokimov, L’Esprit Saint dans la Tradition Orthodoxe, Ed. du Cerf, Paris, 1969, p. 103.
[7] vezi Sfântul Grigorie Palama, Răspuns către Akindinos, 3, 6, 13, Operele Sfântului Grigorie Palamas, ed. P.K. Christou, vol. 3, Tesalonic, 1970, p. 170-171. Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, Hristos „ne transmite o viaţă dumnezeiască, făcându-Se pe Sine consumabil … Calitatea acestei vieţi este cu adevărat divină, pentru că toţi care se împărtăşesc sunt îndumnezeiţi” (Erminii la rugăciune, P.G. 90, 877).
[8] Sfântul Atanasie cel Mare, Împotriva Arienilor, 2, 61, P.G. 26, 277 B; Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre Cântarea Cântărilor, 15, P.G. 44, 1112 C; Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, 22, 3, P.G. 33, 1100 A.
[9] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, capitolul 2, P.G. 73, 5 B, 4 ABC.
[10] Sfântul Grigorie Palama, Apărarea Isihaştilor, 1, 3, 38, Operele Sfântului Grigorie Palama, ed. P.K. Christou, vol. 1, Tesalonic, 1962, p. 449. „Sfânta Împărtăşanie este astfel concepută ca integrare sacramentală a întregii persoane umane înaintea şi către scopul ei final şi ultim, care este Însuşi Dumnezeul trinitar, chipul şi asemănarea Căruia o poartă şi o manifestă” (Lars Thunberg, Man and the Cosmos. The vision of St. Maximus the Confessor, St. Vladimir`s Seminary Press, Crestwood, New York, 1985, p. 126).
[11] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la I Timotei, P.G. 62, 586.
[12] Sfântul Ioan Damaschin, Cu privire la Binecuvântatele Taine, P.G. 94, 1149 AB.
[13] Sfântul Simeon Noul Teolog, Apanta, Partea 2, Logos 55, p. 84, Ekdosis Spanou şi Nika; Rugăciunea a şaptea înainte de Dumnezeiasca Împărtăşire, în «Liturghier», EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 315.
[14] „Prin împărtăşanie, omul care demonstrează cu vrednicie receptivitatea sa printr-o pregătire virtuoasă, este adus de har prin Sacrament în acea sferă a dezvoltării umane spirituale unde îndumnezeirea este realizată” (Lars Thunberg, Man and the Cosmos…, p. 172).
[15] Realizat deplin în Euharistie, misterul Bisericii „depăşeşte aici dilema rugăciunii şi a răspunsului, a naturii şi a harului, a divinului opus umanului, pentru că Biserica – Trup al lui Hristos, este în mod precis o comuniune între Dumnezeu şi om, în care nu numai Dumnezeu este prezent şi activ, ci în care umanitatea devine în mod plenar «acceptabilă lui Dumnezeu» în întregime, conformă cu planul originar al lui Dumnezeu. Rugăciunea însăşi devine, atunci, un act de comuniune în care nu se mai poate spune că ea nu este auzită” (Jean Meyendorff, Initiation à la théologie byzantine, Ed. du Cerf, Paris, 1975, p. 275).
[16] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Din aspectul sacramental al Bisericii, în «Studii Teologice», XVIII (1966), nr. 9-10, p. 550.
