Valoarea sănătăţii, finalitatea suferinţei şi grija iubitoare pentru cei bolnavi

Sănătatea este un mare dar oferit oamenilor de către Dumnezeu. Păstrarea sănătăţii depinde, în mare măsură, de ascultarea noastră faţă de Dumnezeu, Autorul vieţii, şi de împlinirea Legii Sale. Sfântul Apostol Pavel scria galatenilor: „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Gal. 6, 7). Într-adevăr, ceea ce semănăm prin neascultare de legile fiinţei noastre, vom strânge într-o recoltă de boală. Tot aşa, ceea ce semănăm prin ascultare de legile fiinţei noastre, vom strânge într-o recoltă de sănătate. Dumnezeu ştie că un corp sănătos îl ajută pe om să fie un creştin satisfăcut. De aceea, Sfântul Apostol Ioan scria: „Iubitule, mă rog să ai spor în toate şi să mergi bine cu sănătatea, precum bine mergi cu sufletul” (III In. 1, 2). Având în vedere raportul de interdependenţă dintre sănătatea sufletească şi trupească, trebuie să înţelegem importanţa sănătăţii fizice „care corespunde stării originare şi normale a naturii umane, a condiţiei sale paradisiace, şi poate fi socotită, din această pricină, un bine în sine, prin împlinirea poruncilor lui Hristos”[1].

Cel care doreşte să fie sănătos sau, dacă bolnav fiind, doreşte să fie vindecat, trebuie să încerce a nu mai călca Legea lui Dumnezeu, ferindu-se de păcat. Când omul continuă să aducă asupra lui boală şi suferinţă, Îl împiedică pe Dumnezeu să-i dăruiască binecuvântarea Sa. Harul înviorător şi puterea vindecătoare ale Părintelui ceresc coboară asupra acelora care se feresc de rău şi fac binele (cf. Ps. 36, 27). Medicul nu poate schimba legile vieţii înscrise în organismul biologic numai pentru a-l adapta pe om la un mod sinucigaş de vieţuire. Creatorul nostru vrea să fim sănătoşi, dar sănătatea nu vine la întâmplare, ci este şi rezultatul modului în care ne îngrijim trupul, căci „nouă ni s-a dat, după Sfânta Scriptură, grija de trup, ca să-l lucrăm cum se cuvine şi să-l dăm înapoi plin de roadă Celui Care ni l-a dăruit”[2]. Noi trebuie să ne păstrăm viaţa în acord cu acele principii care nu numai că previn boala, dar procură condiţii favorabile de refacere după boală.

Funcţionarea armonioasă a organismului se poate deregla din pricina muncii în exces şi a supraalimentării sau a altor devieri. Atunci, nu trebuie să încercăm numaidecât a rezolva dificultăţile adăugând povara medicamentelor. Este cel mai important să urmăm remediile naturale care sunt adevărate căi spre sănătate şi fericire. Mai întâi, avem nevoie de aer curat, care, nefiind contaminat de fumuri şi de chimicale otrăvitoare, ne asigură un climat prielnic în care sunt mai puţini microbi. Respirarea adâncă a acestuia este esenţială pentru o bună sănătate. Apoi, ne este folositoare lumina solară, care reprezintă cel mai important factor pentru susţinerea vieţii pe pământ[3]. Această lumină distruge foarte mulţi germeni de boală, iar expunerea la razele de soare fortifică trupul nostru.

Un alt remediu natural foarte necesar pentru mintea obosită şi corpul istovit este odihna, care aduce relaxare benefică. Omul nu trebuie să neglijeze mişcarea fizică, aceasta fiind tratamentul esenţial pentru organele care au devenit slabe. Noi avem nevoie de apă multă, care este importantă pentru fiecare celulă a trupului şi este mijlocul perfect de curăţire a trupului, atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară. În sfârşit, foarte importantă pentru sănătatea noastră este hrana potrivită, adică simplă, bine aleasă şi bine preparată. Când noi consumăm anumite alimente fără discernământ ne îngrăşăm şi ne expunem unor boli degenerative, ajungând să fim înrobiţi de „viciul ascuns al mâncatului în exces sau hiperfagiei (overeating)”[4]. Dacă este vorba de pacient, hrana trebuie adaptată la nevoile acestuia, atât cantitativ, cât şi calitativ.

În cazul în care cei de lângă noi s-au îmbolnăvit, avem datoria să le acordăm atenţia noastră şi să-i slujim, convinşi fiind că Îl slujim pe Hristos, Care Se identifică iubitor cu omul aflat în suferinţă. În spitale şi în sanatorii, cadrele medicale trebuie să-şi facă lucrarea cu iubire şi cu înţelepciune. Este recomandat ca acestea să respecte adevărul evanghelic şi să întrupeze virtuţile lui Hristos în viaţa şi în munca lor. Atunci, asistenţa şi tratamentul oferit vor da randament, fiindcă personalul medical se comportă ca un instrument de vindecare în mâna lui Dumnezeu. Credinţa creştină nu înjoseşte pe un medic, ci, dimpotrivă, îi dă mai multă credibilitate în faţa pacienţilor şi mai multă competenţă în tratarea bolilor. „Doctorul adevărat se roagă lui Dumnezeu pentru bolnavii lui. Calitatea duhovnicească cea mai de preţ a unui medic este smerenia cu care săvârşeşte actul medical. În doctorii smeriţi lucrează Hristos-Tămăduitorul”[5]. O astfel de conduită creştină concretizată prin credinţă, cuvânt ziditor, rugăciune şi evlavie trebuie să aibă şi persoana care se îngrijeşte de cei bolnavi în casă. Astfel îi va ajuta să dobândească nu numai simpla vindecare trupească, ci însăşi mântuirea la care Hristos îi cheamă prin boala pe care le-a îngăduit-o.

Noi trebuie să preţuim medicina, despre care Origen spune că „este folositoare şi necesară neamului omenesc”[6]. Însă pentru uşurarea durerilor nu ne punem toată nădejdea numai în arta medicală, ci şi în Dumnezeu Care „nu va îngădui să fim ispitiţi mai mult decât putem răbda” (cf. I Cor. 10, 13). El poate să-l vindece direct pe cel bolnav (cf. Mt. 8, 3) sau poate să-l trateze altfel ca la Siloam, unde Iisus nu a apelat la remediile medicamentoase, aprobând în schimb un remediu simplu şi natural (cf. In. 9, 6). Sunt cazuri în care Domnul nostru pe unii îi lasă să lupte cu suferinţa spre a-i face mai probaţi în ispite. Câteodată, îi ajută în mod nevăzut şi ascuns, când socoteşte că aceasta este de folos pentru sufletele lor. Altădată, consideră potrivit să întrebuinţeze şi mijloace naturale pentru bolile noastre ca, prin amânarea vindecării, să ne facă mai puternică şi mai constantă amintirea binefacerii sau să ne dea un model de imitat pentru îngrijirea sufletului a cărui sănătate morală este foarte importantă.

Oricât de avansată ar fi ştiinţa medicală, ea nu poate garanta vindecarea unui bolnav dacă Dumnezeu nu-Şi revarsă harul vindecător. Precum zice Clement Alexandrinul, „Hristos este Doctorul omenirii, în stare să vindece totul”[7]. Dacă El este adevăratul Doctor, Biserica este „spitalul” pentru vindecarea omului în integralitatea fiinţei sale, suflet şi trup. De la întemeierea ei, Biserica lui Hristos, ca o Mamă duhovnicească, s-a apropiat de suferinţele oamenilor şi de durerile bolnavilor. Cele dintâi spitale au luat fiinţă prin Biserică şi în Biserică, ea asigurând extensiunea nelimitată a lucrării vindecătoare a Bunului Mântuitor. De aceea, în multe spitale din România s-au deschis capele religioase şi au fost rânduiţi preoţi capelani care să acorde bolnavilor asistenţă pastorală. Prin aceasta se exprimă convingerea că Biserica şi Medicina sunt două surse care numai unite pot fi transformate într-un izvor al tămăduirii. Credem că preoţi şi medici deopotrivă pot fi socotiţi slujitori ai lui Hristos, Doctorul divin, Care n-a separat sufletul de trup şi n-a operat niciodată vindecarea unuia fără celălalt.

Preotul poate avea un rol esenţial în prevenirea bolilor trupeşti prin lupta împotriva păcatelor şi a patimilor, cauzele prin excelenţă a bolilor trupeşti. Iar pe cei bolnavi preotul îi poate ajuta să-şi afle calea deplinei vindecări prin leacurile minunate ale pocăinţei, postului şi rugăciunii. La acestea se adaugă Sfintele Taine săvârşite de preot[8]. Sfântul Maslu vizează vindecarea nu numai a bolilor trupeşti, ci şi a celor sufleteşti, în conformitate cu prescripţia Sfântului Apostol Iacob: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii, şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui (va vindeca n.n.) pe cel bolnav, şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Ic. 5, 14-15). De asemenea, Dumnezeiasca Euharistie vizează tămăduirea omului întreg, ea oferindu-se „spre sănătate şi spre bucurie”, „spre tămăduirea sufletului şi a trupului”. În Biserică, prin preoţia sacramentală, Hristos Îşi exercită necontenit lucrarea de tămăduire a sufletelor şi a trupurilor credincioşilor Săi.

Atunci când crucea suferinţei ni se pare grea, noi nu trebuie să cârtim, căci boala are un sens, o finalitate care transcende natura fizică. „Nu în zadar, nici fără motive suntem noi expuşi bolilor”[9], spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Preotul trebuie să-i sfătuiască pe bolnavi să evite păcatul, căci decăderea morală duce la slăbirea sănătăţii fizice. Sufletul curăţit de zgura răului poate ţine sănătos trupul, cortul de lut în care se sălăşluieşte şi cu care se află într-o strânsă legătură. Înaintea lui Dumnezeu, omul are responsabilitatea de a se îngriji de sănătatea sa, căci „nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl hrăneşte şi-l încălzeşte” (Efes. 5, 29). Grija pastorală a Bisericii presupune sădirea credinţei şi speranţei în sufletele pacienţilor din spitale şi a bolnavilor din casele noastre, spunându-le acestora cu Sfântul Simeon Noul Teolog: „Noi Îl chemăm pe Cel Care este Doctorul sufletelor şi al trupurilor”[10].

Cel mai bun balsam pentru suflet şi trup ni-l oferă Biserica, unde se află preoţii, aceste vase ale Duhului Sfânt şi crainici ai Cerului care, asemenea Apostolilor, au primit de la Hristos această poruncă: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi” (Mt. 10, 8). Prin celebrarea Sfintelor Taine, ei coboară asupra oamenilor harul divin care „pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte”. Totuşi, trebuie să ne fie clar că dacă preoţii sunt cei ce fac rugăciunea, puterea vindecării vine de la Dumnezeu, pe aceasta acordând-o atunci când El binevoieşte. Preotul evlavios va arăta preţuire medicului „pe care l-a făcut Domnul şi de care avem trebuinţă” (cf. Sirah 38, 12-13). De aceea, îi va îndemna pe bolnavi să aibă încredere în tratamentul medicamentos. Aşa cum sfătuieşte Sfântul Vasile cel Mare, „este o încăpăţânare să refuzi ajutorul artei medicilor”[11]. Însă este minunat când medicul îmbină exercitarea profesiei sale cu invocarea puterii divine tămăduitoare.

Aproapelui nostru care se află în suferinţă noi toţi, preoţi, medici şi credincioşi avem datoria să-i arătăm compătimire, asistându-l şi tratându-l nu ca pe un simplu caz, ci ca pe o persoană „răscumpărată cu preţ” (cf. I Cor. 6, 20), ca pe o făptură umană chemată la mântuire şi la slava cerească. „Trebuie să socotim pe fiecare ca pe Hristos-Dumnezeu, pentru că Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se ipostas al firii noastre, S-a făcut ipostasul fundamental al tuturor oamenilor. Prin apelul adresat nouă de fiecare ne adresează apelul Său Acelaşi Hristos”[12]. Iată de ce se cuvine să-l slujim bine pe cel aflat în neputinţă şi durere, conştienţi fiind că Îl slujim pe Mântuitorul Însuşi Care umblă incognito prin lume, solidar cu omul care suferă. Celor ce fac aşa le va spune la Judecata finală: „Bolnav am fost şi M-aţi cercetat” (Mt. 25, 36).

* * *

Aceste gânduri şi simţăminte ale mele vi le-am adresat tuturor celor care vă aflaţi la Simpozionul internaţional, organizat de Facultatea de Teologie din Alba Iulia, în contextul Anului omagial al pastoraţiei şi îngrijirii bolnavilor. Tema Simpozionului „Teologie şi Medicină – Dimensiunea bioetică şi terapeutică a credinţei şi a ştiinţei” este actuală, fiindcă oferă răspunsuri şi soluţii la căutările şi provocările societăţii contemporane, marcate de criză spirituală şi sanitară. Sunt încredinţat că participanţii competenţi din ţară şi din străinătate vor prezenta puncte de vedere despre suferinţă şi boală, indicând, totodată, căile prin care omul credincios poate dobândi sănătatea sufletească şi trupească. Vă felicit pe toţi şi vă mulţumesc pentru prezenţa la lucrările acestui Simpozion internaţional. De asemenea, vă doresc succes şi inspiraţie în toată activitatea didactică şi de cercetare, pusă în slujba Bisericii creştine şi a binelui comun în lume.

† IRINEU
Arhiepiscop al Alba Iuliei

Note: